Poli, Oţelul, Manchester

Cel mai bun meci al sezonului a fost, fără exagerare, la Timişoara. Ştiu prea bine că nu e momentul – ei şi ce dacă nu e? – dar nu pot trece peste cel mai bun meci de fotbal asociaţie din […]

Cel mai bun meci al sezonului a fost, fără exagerare, la Timişoara.
Ştiu prea bine că nu e momentul – ei şi ce dacă nu e? – dar nu pot trece peste cel mai bun meci de fotbal asociaţie din sezonul acesta, dacă nu chiar din anul 2011, între două echipe româneşti. Acest meci a avut loc săptămîna trecută, la Timişoara, unde echipa de Liga a doua, Poli pentru intimi, a învins Steaua cu 2-0, în Cupa României. Mă interesează prea puţin să-i fac plăcere domnului Marian Iancu, şi cu atît mai puţin să-l irit pe castelanul din Aviatorilor – nici unul nu merită mai mult decît ce le oferă soarta – pentru mine esenţial este cum a jucat Poli şi ce-a făcut din Steaua, joia trecută; nu vreau să folosesc verbele clasice – a umilit-o, a ridiculizat-o – mă mulţumesc să scriu că nici o echipă din Liga 1 – să zicem Mediaşul sau Astra – nu şi-a permis să învingă Steaua cu atîta dezinvoltură tehnică şi morală.

Poli – fără exagerare, a jucat mai bine decît orice echipă din fruntea clasamentului. Şi să nu mi se replice că Steaua a prins o zi slabă – nu, Steaua a fost redusă la neputinţă mai mult de o oră, în fiecare duel om la om şi printr-un elan colectiv neaşteptat, necunoscut la noi. Că doar peste cîteva zile, la Ploieşti, Steaua a făcut cea mai consistentă primă repriză din ultimul timp nu dovedeşte decît că Petrolul din Liga 1 nu e Poli din Liga a doua, ce altceva? Cu sarcasmul nostru imbatabil desigur că putem minimaliza meciul de pe Bega, întrebîndu-ne ce ar face Poli în Europa… nu sînt dispus să răspund la întrebări abisale.

Mă uit la campioana en-titre a României şi îmi este suficient: în deplasare, cu Manchester, acolo unde visa să joace – vis împlinit! – a jucat cel mai bun meci din viaţa ei şi mai mult de un gol în patru meciuri europene tot nu a putut înscrie! Nu mă tulbură acel 0 puncte de pe ultimul loc din grupă, cît acest unic gol în patru meciuri pierdute la scoruri onorabile. Nu-mi pot permite să dispreţuiesc onorabilul. Nu-mi pot permite să visez extravagant la un, să zicem, 3-5 între o echipă de a noastră şi una din străinătate (De ce 3-5? De aia – de Chelsea – Arsenal). Iar dacă cei de la Galaţi, întorşi de pe Old Trafford, vor spune precum băieţii de la fostul Urziceni, după meciul lor cu Liverpool: „Ne-au făcut să ne simţim fotbalişti”, mă voi simţi şi eu bine spre binişor. Ce pot face? Mai multă exigenţă nu pot avea. Şi cu Manchester al dumitale cum rămîne? Cum să rămînă? În meciul cu City, cu scorul ăla de nerepetat, am avut posesia 51%, iar la 1-3 le tremura glasul comentatorilor. Fotbalul dacă nu e insondabil nu e nimic.