Ieşirea mingii din grămadă

De cînd nu mai avem rugby competitiv?

Ieri, Gazeta noastră a avut un moment, să-i zic aşa, revoluţionar: a acordat trei pagini rugbyului, cu ocazia eşecului dureros de la Mondiale. Cînd a mai avut Gazeta trei pagini consacrate balonului oval […]

De cînd nu mai avem rugby competitiv?

Ieri, Gazeta noastră a avut un moment, să-i zic aşa, revoluţionar: a acordat trei pagini rugbyului, cu ocazia eşecului dureros de la Mondiale. Cînd a mai avut Gazeta trei pagini consacrate balonului oval şi cînd doi ziarişti de anvergura lui TRU şi Geambaşu s-au încins în jurului unei probleme, alta decît a fotbalului? La urma urmei, privindu-ne în ochi, pe cine mai interesează azi soarta acestui joc suprarealist în România? Ce mulţimi mai vibrează la nebuniile unui meci în care ai voie cu mîna, dar nu-i permis să pasezi decît înapoi. Nu mai zic de metafizica unui ofsaid… Să lăsăm ipocriziile deoparte: inferior sau superior fotbalului, rugbyul nu a cucerit masele la noi şi niciodată nu se va ajunge ca într-un catalog şcolar să apară o caracterizare ca aceea de care a avut parte, licean fiind, un Samuel Beckett, dramaturgul enigmatic: „Bună lovitură de picior stîng”. Ca atare, nu voi mai face încă o dată elogiul rugbyului. E prea tîrziu! Doresc azi doar să precizez de cînd nu mai avem rugby de valoare cel puţin europeană, ca unul care, mort după fotbal, mă uit cu enorm respect şi drag la aceşti nebuni ai placajului, ai şarjei pe 3/4, ai grămezilor, de mici învăţaţi cum să nu se rupă, cum să cadă, cum să nu se plîngă.

E bine că Geambaşu aminteşte de vremurile cînd, înainte de ’89, România avea perspectiva de a juca într-un turneu lărgit la şase naţiuni europene; aveam rezultate, aveam echipă, aveam valoare; jucam de la egal cu Franţa – pe „23”, în deschiderea vreunui meci internaţional de fotbal! – o şi băteam, cum a fost o dată, cu 15-13, prin cinci lovituri de pedeapsă de cîte 3 puncte, executate de bravul nostru Irimescu; ne dominau în tuşă, dar îi berbeceam în grămadă, îi placam necruţător şi nu le permiteam treisferturilor lor să-şi facă de cap; ni se imputa – de către englezii care se cam fereau de noi – că jucăm prea închis, deloc în spiritul jocului, dar nu ne durea nici în cot.

Literar vorbind, nu (în)scriam eseuri, nu făceam poezie, dar îi tăvăleam într-o proză realistă de certă eficacitate. Pînă cînd a avut loc în rugbyul mondial o revoluţie: s-a legiferat că nu mai e voie să sechestrezi tărtăcuţa în grămadă, s-o ţii acolo, s-o îngropi, s-o ucizi. Mingea trebuie să circule, să fie vie! Cunosc oameni de rugby care mi-au spus de pe atunci că „mi-au omorît” grămada şi cu asta stilul. Aşa a fost: de la instalarea acestei reguli, cu totul inconvenabile spiritului nostru temporizat, rugbyul românesc a decăzut, a suferit înfrîngeri îngrozitoare şi ca scor,  şi ca manieră, asta în condiţiile postdecembriste, în care toate sporturile de echipă agonizează; au ajuns să ne bată Georgia, mă rog, ca Georgia, dar şi Rusia? Şi Portugalia? Am ajuns – recunosc – să nu mă mai uit la meciurile noastre la Mondiale de frica vreunui 0-135 insuportabil, din cîte ştiu, şi lui Emil Cioran. Iar de cînd l-am auzit, alaltăieri, pe Bucos, că e încîntat, şi-l cred, de Georgia, sînt de pesimismul lui Dumitraş: „O să murim repede!”. Cine va spune că e păcat?