Furia şi eufuria

Realul nu poate zdrobi Barca pe cît şi-ar dori

Aşa cum a început Realul prima repriză pe Bernabeu, ziceam la rapidul 1-0 că nu se va opri pînă la 5. Neapărat 5. Era în ei o sete de răzbunare pentru […]

Realul nu poate zdrobi Barca pe cît şi-ar dori

Aşa cum a început Realul prima repriză pe Bernabeu, ziceam la rapidul 1-0 că nu se va opri pînă la 5. Neapărat 5. Era în ei o sete de răzbunare pentru acel 0-5 care nu se va ierta niciodată. Barca nu părea conştientă de această furie a rivalei şi juca mai nimic; Messi nu se vedea, nici nu i se pronunţa numele, dintre persoanele cunoscute nu trăiau decît Mascherano şi Valdes. Şi era numai 1-0… exact la cîteva minute după ce Socol a spus-o clar, şi anume: că Barca nu a arătat nicicînd atît de rău, exact după 36 de minute pe 0, David Villa prinde primul său şut pe poartă, fie el magistral, şi egalează. Zece minute mai tîrziu, în minutul 45, Messi se trezeşte brusc şi e un 2-1 cu totul incredibil, dar adevărat, conform clişeelor în vigoare. Realul – care 5-0? – va trebui să joace cu furie pentru 2-2, îl realizează, dar problema rămîne: dacă în „stadiul acesta de pregătire” – aşa se zice – Barca poate scoate la Madrid 2-2, nu mai avem ce discuta ştiinţific, raţional, despre tactică şi tika-taka, lăsîndu-ne cu plăcere la voia lui Ilie Dumitrescu să ne explice savant inexplicabilul: cum de nu poate Realul s-o zdrobească pe Barca, aşa cum o doresc cu ardoare toţi fanii lui? E o întrebare care doare şi va mai dura.

În retur, va fi din nou 2-1 la pauză pentru Barca – fiindcă cineva se mai distrează cu simetriile astea. Un 2-1 de altă natură: Barca e alta, Messi e altul, adică unic, îi pasează lui Iniesta pentru 1-0, nu le pasă că Realul egalează repede, nu le prea pasă că apărarea le e binişor vulnerabilă, nu-i agasează presingul impecabil al madrilenilor şi, spre finalul reprizei, după trei minute uluitoare, Messi îi picneşte pe o pasă de la Pique. Realul iar trebuie să-şi consume furia pentru a egala, domină serios, cu ocazii mari a la Ramos, Barca nu mai are multă benzină, însă Realul are un Benzema care o nimereşe, în fine, în minutul 82; s-ar merge la prelungiri, dacă nu ar exista iar un Messi la care ajunge o pasă divină de la Adriano şi lămureşte ceea ce era de lămurit: Realul deocamdată nu o poate învinge categoric pe Barca. De ce? De aia, ca să ne exprimăm în limba moromeţiană. După care – exact cînd ni se declama că am avut două meciuri extraordinare – toată furia madrilenă şi eufuria catalană explodează într-o bătaie curat ordinară, provocată de o măgărie de roşu a lui Marcelo. La capătul egalului sportiv – a fost cam oribil. Nu pot trece peste asta, oricît mi s-ar cere să stau blînd că da, a fost urît, dar banal şi normal. Da, în termenii filozofici de azi, pe care sportul nu-i poate ignora – s-ar numi banalizarea urîtului de pe Camp Nou pînă pe pîrloaga veche.

Încît, o spun deschis – mi-a plăcut mai mult Supercupa Angliei, în care, după 0-2 la pauză pentru City, cînd am vrut să sting aparatul, Manchesterul a întors meciul pînă la 3-2, pe o greşeală uriaşă a lui Kompany. A fost meciul cu cele mai „frumoase” greşeli, la capătul cărora, cum-necum, Ferguson l-a bătut amical pe umăr pe Mancini, iar fotbaliştii s-au îmbrăţişat.