Piano, piano!

Triumful lui Lucescu nu are nici o legătură cu ce trăim zilnic la noi în bătătură Cu liniştea celui care în urmă cu două săptămîni îşi încheia aici cronica scriind că „singurul român performant în fotbalul mondial este azi antrenorul […]

Triumful lui Lucescu nu are nici o legătură cu ce trăim zilnic la noi în bătătură

Cu liniştea celui care în urmă cu două săptămîni îşi încheia aici cronica scriind că „singurul român performant în fotbalul mondial este azi antrenorul lui Şahtior Doneţk”, îmi permit să atrag atenţia că triumful lui Lucescu în Ucraina nu este nici într-un caz şi un triumf al Federaţiei lui Sandu, al Ligii lui Mitică, al meu, al dumitale, într-un cuvînt „al nostru”. A ne bucura că Pep se teme de el e una, a ne lăudăroşi, cum ne e în sînge, e cu totul altceva. Şahtiorul lui „nea Mircea” nu are nici o legătură cu ce trăim săptămînal, zilnic, oră de oră, la noi în bătătură. Noi, aici, nu sîntem doar pe locul 60 în lume, cu nici o echipă în competiţiile europene, nu ne aflăm numai în recesiune, ci direct în deriziune. În loc să ne umflăm în pene cu brazilienii lui Il Luce – cei mai buni din Est, probabil – ar trebui să ne umfle un rîs sănătos, rîsul oricărui om serios cînd are de-a face cu bezmetici şi mahalagii.

În ce mă priveşte, nu m-a zguduit acel 3-0 braşovean din Ghencea cît tot ce-a urmat după aceea; încă nu mi-am revenit din hohotele acelea interioare care m-au zguduit începînd din pauza meciului, la 0-2, cînd patronul, plecat scîrbit, declara din maşina sa că nu mai vrea nimic şi, într-un crescendo sfîşietor, răcnea că nu-i va da antrenorului mai mult de 700 de euro pe lună în loc de 10.000… Ca în orele următoare să se autodenunţe ca vinovatul numărul unu pentru catastrofă, dar şi drept cel mai mare investitor, ceea ce-l ducea pe noi culmi ale „euforiei în dezastru” (expresia de neuitat a domnului Pleşu), anunţîndu-ne că „va face o echipă care va spulbera totul”, „o echipă în care el va impune şapte jucători şi antrenorul o va antrena…”. Totul a culminat cu ocuparea în direct a studioului GSP TV, unde a atins acutele acelei confesiuni cum nu sînt două pe lume: „Bă, eu, dacă nu vorbesc, fac cancer pe limbă… Eu de ce plătesc? Ca să vorbesc!”. Toţi din studio se uitau la dînsul ca în transă. La acest nivel al derizoriului a mai fost totuşi loc pentru înjurăturile mitocăneşti dintre Piţi şi Miţi, pentru apariţia halucinantă a lui Sorin Cîrţu, sosit grabnic cu avionul din Canare, fiindcă, mă înţelegi, Steaua nu poate fi refuzată, pentru decolarea de la Otopeni a lui Lăcătuş aflat întîmplător, ca într-un scenariu burlesc, lîngă destituita Anja daneza, de la Vîlcea, aceea care ne-a lăsat orişicum o vorbă senzaţională: „Cine vrea să cîştige tot orbeşte”. Formulă de sfinx scandinav.

În toată această operă bufă, nu-mi mai permit decît o singură şoaptă de om, sper, normal: „Piano, piano!”.