Triumful deloc paralizant

Discreţia şi euforia, dincolo de tot mai nervoasele telexuri ale lumii

Cele două finale de simplu de la Melbourne au fost la fel de diferite ca reacţiile lui Clijsters şi Djokovici în clipele izbînzii. Aceea a fetelor sau, mă rog, […]

Discreţia şi euforia, dincolo de tot mai nervoasele telexuri ale lumii

Cele două finale de simplu de la Melbourne au fost la fel de diferite ca reacţiile lui Clijsters şi Djokovici în clipele izbînzii. Aceea a fetelor sau, mă rog, a doamnelor – ziceţi-le cum credeţi – fără a fi chiar superbă, a avut o intensitate psihologică incomparabilă cu aceea a domnilor, sau, mai degrabă, a domnişorilor. Na Li a ţinut un set şi jumătate, dîndu-i şi Virginiei Ruzici impresia că poate produce surpriza. Kim a intrat în meci crispată, neinspirată, comiţînd greşeli care au adus-o pe Ruzici la o exasperare crescîndă, ajungînd să exclame, decisă şi dură: „Se pare că nu-i un meci pentru ea!”. Era în setul doi, la 3-3, şi din momentul în care Ruzici a emis această opinie severă, Kim a făcut break-ul, a cîştigat setul la 6-3, ca în decisiv să nu mai aibă nici o problemă, Na Li clacînd de la 1-4, incapabilă să-şi depăşească performanţa de finalistă. Ţin prea mult la comentariile lui Ruzici – de o eleganţă pe măsura competenţei – ca să nu-mi permit naivitatea de a crede în această coincidenţă şi anume că enervarea comentatoarei s-a transmis benefic energiei lui Kim. E o aiureală, desigur, dar fără aiureli, de ce ne mai uităm la acest sport care-şi permite cea mai aiuritoare şi diabolică numărătoare a punctelor?

Cu finala Djokovici-Murray mi-am luat libertatea de a fi sarcastic: „Nu mai vreţi finale cu Nadal şi Federer… V-aţi plictisit de ele? Na-vă finala asta!”. Un prim set plicticos, în care se citea deja că Nole stă mai bine cu mentalul. Un al doilea în care se ajunge la 5-0 pentru sîrb, scoţianul, zgîrcit în riscuri, reuşind după aproape două ore primul său break. Abia în al treilea set s-a complicat ceva, cu patru break-uri din cinci game-uri, Andy parcă regăsindu-şi serviciul, atacînd fie şi inabil la fileu, cu un moment sublim de montaj: mama din lojă, inegalabila mamă a lui Murray, strigînd simultan cu fiul ei din arenă, în clipa cînd acesta egalează la 3, urmînd să rămînă acolo, Nole fiind irezistibil; de unde şi finalul euforic: Nole îşi aruncă în tribună tricoul, racheta, prosopul, rămîne gol pînă la brîu şi se destinde voluptuos pe bancă. Clijsters, în minutele victoriei, şi-a ascuns plînsul fericit în prosop; nu ne-a lăsat să-i vedem lacrimile; după cîteva lungi secunde ne-a prezentat un chip radios şi un discurs bine echilibrat. Nu divulg ce reacţie prefer, după cum nu impun nimănui să facă o alegere. Sînt două atitudini spontane în faţa triumfului – discreţie sau euforie? – pe care doar sportul le poate contempla şi înţelege liniştit, dincolo de ce bat tot mai nervoasele telexuri ale lumii. Vreau să spun că încă există triumfuri fără solemnităţi paralizante. Mai avem oare putere să le salutăm?