Ritmul nostru românesc

…Cine joacă la noi în viteza întîi

Nu ştiu pe cîţi a supărat Jackie Ionescu susţinînd că „Zicu e genial în România, într-un fotbal de viteza a doua”, dar pe mine nu, nu m-a şocat. Fără umbră de ironie, sînt […]

…Cine joacă la noi în viteza întîi

Nu ştiu pe cîţi a supărat Jackie Ionescu susţinînd că „Zicu e genial în România, într-un fotbal de viteza a doua”, dar pe mine nu, nu m-a şocat. Fără umbră de ironie, sînt de aceeaşi părere pe ambele ei versante. Zicu mi se pare a fi cel mai puternic talent dat de Constanţa, de la Hagi încoace; în orice mişcare, de la pasă la fentă, de la intuiţie la dribling, talentul de fotbalist, cum se spune, ţipă, urlă în el.

Nu apar des asemenea specimene de artişti, cărora soarta, în jocurile ei, îşi permite să nu le dea minte şi caracter pe măsura talentului. Plus şi ceva ghinion, ca să simtă că nu trăiesc degeaba. Sîmbăta trecută, la Timişoara, nu m-au entuziasmat atît golurile lui – la urma urmei unul marcat cu capul de lîngă Marius Constantin, altul dintr-un ofsaid anulat de fraierii Rapidului – cît pasa într-adevăr de geniu, dată lui Axente. Zicu are momente cînd parcă nu te temi de acest cuvînt – geniu – nici în fotbal.

Cu precizarea imediată a înţeleptului Jackie Ionescu: „Zicu e genial într-un fotbal de viteza a doua”. E observaţia esenţială pentru toate talentele, mari sau mici, care se nasc în iarba noastra naţională. Poate că nu sîntem chiar în lumea a treia a soccerului, dar e sigur că-n viteza jocului, aceea care azi poate sfida geniul, sîntem într-a doua, chiar a treia. În viteza întîi, timp de 70-80 de minute (nu zic 90) nu joacă nimeni la noi, nici ca echipă, nici ca individ. Nu intră – ca să zic aşa – în stilul nostru, în ritmul meciurilor de la noi, cu acele aşa-zise ruperi de ritm, care nu-s altceva decît o alternanţă de încetineală şi precipitare; se presupune că viteza e o problemă strictă a condiţiei fizice, mai totdeauna precare la noi. Nu. Ea ţine în primul rînd de condiţia psihică, de (pardon de expresie) mentalul jucătorului din campionatul românesc, fie el „geniu adormit”, cum a fost numit Zicu, fie el „prinţ” sau „cerşetor”.

Or, tot ce vedem săptămînal la englezi, nemţi, spanioli, la care i-aş adăuga pe francezi, e dintr-o altă viteză decît a noastră, indiferent că talente pure ca ale lor avem şi noi… E vremea să ne schimbăm criteriile după care numim talentul, geniul fotbalistic în România: ce-ar fi să căutăm talentul şi în capacitatea de a juca în viteza întîi, păstrîndu-ţi toată puterea de concentrare a minţii şi a respiraţiei? Altfel, vom rămîne definitiv robiţi farmecului de mingicar, complet străin de geniul unui Drogba. Poate că-i trist, dar nu se mai aleargă azi în lume după mingicari.