Atenţie, s-a ieşit din logica grupelor!

Mondialul a început să mişte şi să producă emoţii

Hai că parcă s-a mai înseninat Mondialul… În sensul că am încercat, în fine, cîteva emoţii fotbalistice şi am început să nu mai fac comparaţii cu cele 11-12 Mondiale pe care […]

Mondialul a început să mişte şi să producă emoţii

Hai că parcă s-a mai înseninat Mondialul… În sensul că am încercat, în fine, cîteva emoţii fotbalistice şi am început să nu mai fac comparaţii cu cele 11-12 Mondiale pe care le-am trăit în ultimii 50 de ani. M-am săturat de comparaţii cu ce-a fost, mă enervează cum mai toţi din jurul meu sînt agasaţi de vuvuzele şi decepţionaţi de calitatea meciurilor, de parcă nu am fi din ţara ligii lu’ Mitică. Vorbesc cu cei exasperaţi de prezenţa Hondurasului, mi se urlă că de ce nu sîntem noi acolo în locul Coreei de Nord şi pe fix vin simpaticii care se întreabă: da’ ce să fi căutat noi acolo? Nu se poate nega că pînă la ieşirea asta din grupe am văzut mai multă mediocritate decît excelenţă. Dar nu mi-am pierdut speranţa aceea banalisimă, care cică moare ultima, ignorîndu-se că tot ea învie prima. Nu am fost exigent? De ce să fiu? Pe ce bază morală? Mai degrabă – fiindcă ador fotbalul – mi-a fost milă pentru toţi oamenii ăştia la care nimeni nu se gîndeşte cît sînt de obosiţi după cît fotbal joacă tot anul. Mi s-a răspus dur: „Da’ ce, au obosit pe gratis? Nu cîştigă milioane?”. E o logică pe care nu o cunosc, aşa cum Boris Becker, antrenat cîndva de Bosch braşoveanul, nu putea înţelege, cu mintea lui de neamţ, parabola română cu capra vecinului.

De ieri, alaltăieri, Mondialul a început să mişte şi – o spun pe şleau – am butonat intens pentru Anglia şi Serbia, ca să sar pe pereţi (ca pe vremuri!) pentru golul lui Donovan în minutul 93. Nu pot introduce în fotbal ura ineptă a lui Maradona faţă de americani. SUA a fost singura echipă care a întors un 0-2 de la pauză şi căreia i s-a furat un 3-2 în meciul cu Slovenia. A fost meciul din grupe care mi-a plăcut cel mai mult. Dacă mă veţi întreba de ce am tremurat pentru Anglia, voi fi clar: pentru toţi cei care, săptămînal, am ţinut icoană Premier League, pentru cei care l-am pus pe Rooney peste toţi atacanţii lumii. Adică din orgoliul microbistului. Nu-i văd mai departe, dar cel puţin l-am văzut pe Capello urlînd la ei. Iar cu Serbia, ce să spun? Sînt de-ai noştri şi cînd ne dau 5 boabe, şi cînd sînt plecaţi cu pluta. Toate acestea nu mă fac să renunţ la favoritele mele ABBA – Argentina, cea mai coerentă în ofensivă, şi Brazilia, înţelepţită pînă la stadiul acela cînd nu-i mai pasă de ce spune Cruyff despre ea. Aşa cum m-am obişnuit de pe vremea Progresului meu, continui să mizez împotriva lor, ca să mă asigur, pierzînd pariul, că înving.