Azi, fără dubii şi dube

De la Xavi la Tudorel, Radu, Liţă, Donose

M-am trezit de dimineaţă cu o parţială dar sănătoasă lene în pixul meu; mi-e cam lene să-mi dau cu părerea, să mă poziţionez – cum se zice în cultura la zi – […]

De la Xavi la Tudorel, Radu, Liţă, Donose

M-am trezit de dimineaţă cu o parţială dar sănătoasă lene în pixul meu; mi-e cam lene să-mi dau cu părerea, să mă poziţionez – cum se zice în cultura la zi – în conflictul Dragomir-Becali. Nu am nici un chef să mă indignez şi să mai pun şi vehemenţă. Lenea provine din inflexibilul meu caragialism, cel care mă face să le citesc toate declaraţiile de azi cu un plictis de neclintit, cu un dezgust care îşi găseşte imediat expresia în fraza decisivă: „Domnilor, nu mai aveţi nici un haz!”. Cu cei fără haz mi-e lene să discut, să-i combat, da’mite să mai caut şi adevărul. Care adevăr? Sînt plicticoşi în mizeria lor de dau în gropi. Altă dată, pe cuvînt, aveau ceva haz, înjurîndu-se ca apoi s-o dea pe glumă şi pe table. Azi sînt serioşi, nu se mai înjură, se demască unul pe altul. Mă străbate o lene care-mi spune că, dacă se vor împăca sau nu, tot nu vom scăpa de ei oricît s-ar suspenda şi răssuspenda unul pe altul. Sînt mai tari decît orice guvern Boc sau Poloboc. Iar noi, ca în „Unora le place jazzul”, sîntem precum cei doi, saxofonistul şi contrabasistul, la mijloc, între două bande de gangsteri. Nouă ne place şi fotbalul, chiar sportul, atît cît mai e, neciuruit încă de dube şi dubii (Vezi cele două victorii covîrşitoare ale lui Fabian Cancellara în turul Flandrei şi Paris-Roubaix).

Ca atare, mie-mi place că lumea competentă l-a descoperit şi consacrat pe Xavi, omul fără de care nu ar lucra amessitorul, cel care l-a putut găsi acolo, în careu, exact unde trebuia, pentru 1-0 pe Bernabeu, şi tot acela care l-a pus în cursă pe Pedro pentru un 2-0 fără apel. În orice joc în unsprezece, geniile care fac diferenţa nu pot fi concepute fără un Gerson, Netzer, Donose, Beldeanu, Ţicleanu, Tudorel Stoica, Majearu, Liţă sau Radu Nunweiller… Dacă îi vom obscuriza, nu vom înţelege mai nimic din fotbalul asociaţie. De altfel, nu înţeleg de ce mi s-a imputat că am îndrăznit să amintesc, scriind despre Barca şi Arsenal, de acel 4-4 dintre Dinamo şi Urziceni, ca un meci bun la noi. De ce le-am „comparat”? Nu le-am comparat, am zis doar să nu fim totalmente orbiţi de mediocritatea noastră, mai există şi cîte un meci care saltă peste media ştiută (Aş adăuga azi şi CFR-Dinamo de alaltăieri). Problema este că nu numai ai noştri sînt aşa cum sînt, dar nici după străinezii interni nu se aleargă în Europa. Mi s-a împuiat capul cu clişeul Clujului, ca echipa „cea mai puternică de la noi”. Probabil. Îndrăznesc să judec în alţi termeni şi o socotesc doar cea mai gramaticală. Vi se pare prea puţin într-un soccer cu atîtea greşeli de ortografie?