Rugbyul nu ne doare?

Cioran ştia cînd românii sînt nuli

Azi de dimineaţă puteţi crede că există ceva cel puţin la fel de catastrofal, de jalnic, ca acel 0-2 cu Israelul? E una din acele zile pe care le-am mai trăit în viaţa noastră […]

Cioran ştia cînd românii sînt nuli

Azi de dimineaţă puteţi crede că există ceva cel puţin la fel de catastrofal, de jalnic, ca acel 0-2 cu Israelul? E una din acele zile pe care le-am mai trăit în viaţa noastră de microbişti unilaterali şi din care, desigur, nu am învăţat nimic şi nici nu vom învăţa. De altfel, ni se şi anunţă că nu ne vom califica pentru Europenele din 2012, care – nu ştiu dacă aţi observat – nici nu au început. E ştiinţa noastră dusă chiar pînă la arta tragicomediei de a ne face rău cum nu ne-o poate face nimeni mai vîrtos, mai virtuos. După cunoştinţele mele, cel mai bine a spus-o Emil Cioran, ridicîndu-se din fotoliul său parizian, după o desăvîrşită catastrofă a unui meci de rugby pierdut de România, acolo, pe Insulă, la un scor incomensurabil, nu mai ştiu la cît, căci memoria mea are şi ea omenia ei. Filosoful, căruia îi plăcea foarte mult rugbyul, i-ar fi spus lui George Astalosz, aflat lîngă el şi care a avut grija să ne transmită vorba asta de pus pe peretele tuturor ziarelor noastre, nu numai de sport: „Românii, cînd nu sînt excesivi, sînt nuli”.

Cu aceasă frază pot verticaliza ideea de la care am pornit: 0-2 cu Israelul păleşte în faţa situaţiei noastre în rugbyul mondial şi european, situaţie care nu indignează pe nimeni, nu ţipă, nu doare, ba chiar – ca duminică – ne poate propune să ne tăvălim de rîs, pe bună dreptate. Jucam la Soci, adversari ne erau ruşii, care ne conduceau la pauză cu 18-3. Era un meci decisiv pentru calificarea noastră în Cupa Mondială, pe care trebuia să-l cîştigăm ca să avem ceva şanse mai departe în jocurile cu Georgia, Portugalia şi Spania. Scriu la persoana întîi plural, cu pronumele „noi”, fiindcă numai aşa ni s-a transmis: „Pierdem balonul… ruşii ne surprind… pierdem posesia… am avut noroc… ne mişcăm cu încetinitorul, ca în reluări… încercăm să spargem… punem presiune…”. Nu gramatica mă şoca, ci dramaticul: cît de slab jucam, ce grămadă aveam, ce „excesivi” eram, în fine – i-am egalat în repriza a doua, 21-21, după ce Dumitraş, spre final, „ne-a salvat de la un dezastru” printr-un placaj ca lumea. Şi atunci s-a rostit fraza cea mai dureroasă: Dacă ni s-ar fi spus pe vremea cînd băteam Franţa că vom ajunge vreodată să ne chinuim cu nişte ruşi cu care nu aveam ce face, ne-am fi tăvălit de rîs! Nu compar, o, Doamne, ce jucăm cu turneul celor şase, nu îndrăznesc să pun rugbyul la noi lîngă fotbal, zic doar că nu mă pot prăpădi de rîs, nici grămadă, nici pe trei sferturi, văzînd soarta acestui joc prin mocirlele noastre. Îmi păstrez humorul trist, doar pentru a întreba de ce să ne ducem la Cupa Mondială.