Un galactic? Un robot?

Mai vedeţi vreun Federer la orizont?

Fiindcă nu am trăit în toate timpurile nu voi putea scrie niciodată că Federer este cel mai bun de cînd există tenisul. Multă vreme m-am bizuit doar pe ce a zis contemporanul nostru Agassi: […]

Mai vedeţi vreun Federer la orizont?

Fiindcă nu am trăit în toate timpurile nu voi putea scrie niciodată că Federer este cel mai bun de cînd există tenisul. Multă vreme m-am bizuit doar pe ce a zis contemporanul nostru Agassi: „Federer este cel mai bun din cîţi am întîlnit…”. Azi, după Open-ul australian, unde el însuşi a declarat fără emfază că a jucat mai bine ca niciodată, mă gîndesc – cu tot umorul de care dispun – că în anii care-mi mai sînt daţi, nu voi mai vedea un tenismen de geniul lui. Prin ideea asta, deloc sumbră, nu-i anulez nici cu atîtica pe Ilie şi McEnroe, pe Borg, Agassi sau Sampras, nu-i opun lui (geniile nu se măsoară decît între ele), mă refer doar la ce vom mai avea de văzut. Fireşte, dacă nu se va retrage în plină glorie – cum îi doresc – va fi învins de cineva, cu siguranţă mai tînăr, îndoielnic dacă mai bun. Dintre cei care vin azi să-l „bată” – un Murray, un Djokovici, un Tsonga (meci năucitor…), nu-l văd pe niciunul să ajungă, matur, la perfecţiunea lui. Singur Nadal i-ar fi putut pune în discuţie supremaţia, dar mă tem că în Rafa s-a stricat deja ceva după cei cîţiva ani ai tenisului său sălbatic. Nadal a fost singurul care, prin jocul lui monstruos, l-a dezechilibrat pe Federer, l-a făcut să plîngă în faţa lumii întregi – moment rămas de referinţă, dovadă replica finală a lui Murray, poate cea mai izbutită idee a lui din ziua aceea: „Pot să plîng şi eu ca tine, dar nu am talentul tău!”.

Matts Wilander socoteşte că, în primele două seturi ale finalei, Federer a jucat extraordinar, iar în setul trei, foarte bine (campionii au întotdeauna simţul superlativelor). Pentru mine, meciul a început atunci, în setul trei, la 4-2, cînd Andy a făcut abia al doilea break după două ore de joc, dînd în fine, odată cu mama lui din tribună, un urlet mare. Era prima oară cînd conducea, după ce pînă atunci a trebuit să muncească din greu, într-o sobră tăcere fizionomică, să se ţină lîngă un Federer imperturbabil. La 5-2, Murray se menajează, îl lasă pe celălat să-şi facă uşor game-ul, convins că nu poate pierde setul. Mare eroare psihologică. Federer – cu puterea lui neslăbită de a reveni – ajunge la 5-5, 6-6, doamna Murray îngheaţă şi va urmări tie-break-ul fără să crîcnească, pînă la 9-9, cînd iar va da un semn riguros de viaţă (mama lui Andy e mult mai simpatică decît fiul). Un tie-break infernal, dus pînă la 13-11, în care o singură dată Federer, ratînd la 10-9, îşi va duce degetul la frunte, acceptînd că poate fi şi el prost ca oricare… Cine-l va mai numi pe Federer un robot sau un galactic nu ştie ce înseamnă un campion pe pămînt.
a