Un Fabregas

De ce nu avem ochi pentru truditorii geniali?

De două săptămîni simt şi cu West Bromwhich Albion. Pentru Tamaş. Nu cred că sînt anormal. Stau cu ochii pe el de parcă mi-ar fi un confrate la Sorbona; l-am văzut şi […]

De ce nu avem ochi pentru truditorii geniali?

De două săptămîni simt şi cu West Bromwhich Albion. Pentru Tamaş. Nu cred că sînt anormal. Stau cu ochii pe el de parcă mi-ar fi un confrate la Sorbona; l-am văzut şi cu Nottingham Forest (eroare gravă la primul gol al „pădurarilor”) şi cu Newcastle, ce să spun cît mai echilibrat? Nu e foarte rău, nu e foarte bun, ce-i sigur: joacă altfel decît în Ştefan cel Mare. Adică e mai conştient unde se află şi cine-l vede, ca atare e mai crispat, mai cuminte, cu frîna trasă la tupeu. Cu Newcastle, i-a scăpat în ultimul minut al primei reprize un şut personal, pe cinste, de-a vuit stadionul; nu a mai greşit decisiv, a fost 2-2 din cauza portarului. Să fiu drept: comentatorii au fost mai discutabili decît el. Ei ne-au bîrîit 90 de minute că meciul e extraordinar. Nu era: aveai ce vedea ca angajament, se juca tare şi repede, dar extraordinar? Poate faţă de un Dinamo-Victoria Brăneşti, în nici un caz faţă de un Arsenal-Bolton, la care ce superlativ ai mai trînti? Are şi campionatul englez nuanţele lui, altfel de ce ar avea 4-5 ligi…?

Nu aduc vorba aiurea despre Arsenal şi meciurile consecutive cu Bolton. De două săptămîni sînt subjugat de echipa lui Wenger, fără să simt că mi-aş trăda Manchesterul sau aş subaprecia Barcelona. Am trăda fotbalul dacă – din considerente fanatice – nu am vedea cu încîntare ce joacă azi Arsenalul, în frunte cu acest formidabil Fabregas. Ce au făcut miercuri seară ar fi o nouă pagină din „Febra stadioanelor”, romanul acelui „bolnav” de Arsenal din anii ’70. Săptămîna trecută bătuseră clar cu 2-0 la Bolton, iar acum în minutul 30, la Londra, era 0-2; începuseră foarte prost exact meciul pe care trebuiau să-l cîştige la două goluri diferenţă pentru a fi pe primul loc în clasament, peste Chelsea. La 0-2, se confirma din nou că Arsenal nu poate să învingă în meciurile decisive. Nu poate? Nu ştie? Un blestem? Se tace şi se joacă fără întrebări inutile. Fabregas îl găseşte pe Rosicky şi dreptul acestuia, necruţător, face pînă la pauză 1-2. Arsenalul – cum se zice – e „în cărţi”. În care cărţi? În acelea frumoase, unde autorul are liniştea basmului cînd anunţă: „Mai departe scrie în carte”. Şi se (în)scrie: Fabregas egalează la doi, tot el bate şi cornerul pentru 3-2, tot de la el porneşte faza în care Eduardo îi pasează lui Arshavin pentru 4-2-ul strict necesar. O repriză la 3-0 în stilul Barca lîngă care pun azi Arsenalul, fără multe ezitări.

Aşa cum îl pun pe Fabregas lîngă Rooney în Anglia şi pe amîndoi lîngă Messi. De ce nu-i vede lumea atît de sus? Fiindcă – nu rîdeţi! – ochiul nostru are ingratitudinile lui: ei muncesc prea mult, se cheltuiesc tot timpul în faze mari şi mici, din atac în apărare, nu apar cu intermitenţele de rigoare în „numere speciale”. Nu-s supervedete spre sute de milioane, sînt truditori. Dar cu geniu. Există cîţiva truditori cu geniu ca ei doi, ca Gerrard, ca Iniesta, ca Xavi. Mult mai fericite sînt, ca de obicei, geniile netruditoare.

Nu vreau să închei fără a preciza că de vreo cîteva zile ţin şi cu Victoria Brăneşti. Din cauza confratelui Buzărin. Dar asta e altă poveste, ceva mai complicată.