Exageraţiuni

Pao-Dinamo 3-0, un scor inexact

Pentru cele ce urmează, trebuie mai întîi de toate să depun un jurămînt – a, nu pe Biblie, e de ajuns pe pixul meu – că nu sînt dinamovist. Nici stelist. Ţin cu Progresul Finanţe-Bănci, […]

Pao-Dinamo 3-0, un scor inexact

Pentru cele ce urmează, trebuie mai întîi de toate să depun un jurămînt – a, nu pe Biblie, e de ajuns pe pixul meu – că nu sînt dinamovist. Nici stelist. Ţin cu Progresul Finanţe-Bănci, deci cu nimeni. În consecinţă, susţin şi ca un caragialian care se teme de exageraţiuni că ceea ce s-a numit miercuri noapte „O seară catastrofală pentru Dinamo”, acel meci de la Atena în care dinamoviştii, aici, în Gazetă, nu au luat o notă mai mare de 6, a fost cea mai bună prestaţie a lor din ultimii ani. În orice caz, cel mai bun meci al lor din Europa League 2009. Şi nu numai al lor, ci al oricărei alte echipe româneşti aflate în această competiţie a sărăntocilor pe care desigur, anul viitor, visează s-o cîştige alde Juve, Liverpool, Doneţkul, Werder şi alţi „nefericiţi”. Giovani Becali – despre care se poate spune orice, numai că nu se pricepe la fotbal – a declarat că Dinamo, în repriza a doua, a avut 40 de minute de fotbal occidental. Fiindcă nu vreau să exagerez, zic doar atît: dacă Dinamo ar juca în campionat cum a făcut-o la Atena – în spiritul şi cu vîna de acolo, în ritmul, ambiţia şi încordarea cerute de un adversar deloc galactic, dar nici galant, precum şi de un teren de care grecii nu se ruşinau cum ne-am fi autopamfletat noi – dacă Dinamo ar juca „pe intern” nu 34 de etape, ci 33, ca acolo, ar lua titlul. Şi, atenţie, nu discut de ghinion… (nici de impresarii străini din tribună).

A existat un singur „ghinion”. Mare şi între ghilimele. Prostia lui Dolha, la 0-0, după un final de repriză al nostru. Un ghinion pe măsura unor noroace care le-au dat curajul să atace cum nici una din europenele noastre nu a cutezat. Un „ghinion” care nu a rupt meciul, ci le-a dat forţa pentru zeci de minute viguroase, cu un Tamaş trăznet, cu un Adrian Cristea foarte bun şi cu ceilalţi care numai de nota 4 nu erau. A decis, desigur, clasa. Clasa care face ca un Cisse să nu rateze ca un Niculescu. Clasa dintre Ninis şi Torje. Dar pentru clasa lui, Dinamo a făcut un joc peste condiţia română, peste tot ce ne-au arătat uefantasticele autohtone. Iar scorul e inexact.

Exagerez? Nu eu exagerez. Eu am urlat cerînd o minune la Atena? Eu am halucinat zi şi noapte cu „asaltul spartanilor”? Cei care jelesc „seara catastrofală” a lui Dinamo, ei exagerează. Ei au o gîndire catastrofală. De ce? E simplu: după zeci de meciuri nasoale în care, ahtiaţi după o victorie cu orice preţ, am celebrat (mă includ!) „rezultatul mai bun decît jocul”, sîntem tot mai puţini aceia (iar mă includ) în stare să înţelegem că există meciuri în care jocul poate fi mai bun decît scorul. Am doi prieteni dinamovişti (pot da nume!) fideli, dar mai ales competenţi, care mi-au telefonat că, după ce au făcut zob scrumierele şi sticlele de prin casă la atîtea ratări, s-au culcat şi au adormit mulţumiţi de echipa lor. Atît – cum ar spune Cornel Dinu.