Maturi şi neliniştiţi

Putem fi mulţumiţi fără a fi şi mîndri?

Cred că sîntem cîţiva în ţara asta care nu avem nevoie să invocăm articolele noastre în care, încă de la acel 0-2 cu Sevilla, de început, am susţinut Urzicenii, am crezut în […]

Putem fi mulţumiţi fără a fi şi mîndri?

Cred că sîntem cîţiva în ţara asta care nu avem nevoie să invocăm articolele noastre în care, încă de la acel 0-2 cu Sevilla, de început, am susţinut Urzicenii, am crezut în ei, nu i-am luat la şuturi şi am înghiţit calm toate bancurile la adresa lor. Nu avem azi de ce să ne lăudăm peste măsură, nu avem de ce fi mîndri, dar mulţumiţi da. La noi însă, între mîndrie şi mulţumire confuzia e totală şi gravă. Atît de exigenţi ne-a făcut mama natură faţă de noi şi ai noştri, încît mulţumirea e un nimic, un moft, un mizilic. La noi, ori eşti mîndru, ori eşti indignat. Intermediară este doar pîinea, aşa cum spontană este doar coada la brînză. Încît cred că sîntem cîţiva global mulţumiţi de prestaţia Dănuţilor, fără să ne ridicăm pînă la mîndrie şi să ne stabilizăm acolo, sentiment mult mai complicat decît se crede. La Stuttgart, în zece minute, a fost atît de rău că te puteai gîndi la şi mai rău, la 5, la 6, la 7-0. N-a fost. Copilăreşte vorbind, ca pe vremea cînd Dan Petrescu juca fotbal în Aleea Băuiţ, se poate observa că Urzicenii au cîştigat repriza a doua cu 1-0 – şi de ce nu am vorbi copilăreşte, dacă s-a evitat o catastrofă întru totul posibilă? Maturi la cap, se mai poate spune că acel 0-3 de la pauză nu venea din nici un ghinion, ci din impotenţă. Unirea, în prima repriză, nu a avut decît o ocazie în minutul 1, după care alte 44 – ca şi în Ghencea cu Sevilla… – nu a reuşit nici măcar o centrare ca lumea, nici un şut la poartă şi cu atît mai puţin să-i blocheze pe Hleb, Marica, Pogrebnyak şi ceilalţi „nemţi”. Neputinţa te silea să gîndeşti în afara norocului şi ghinionului (care se rezuma la absenţa lui Galamaz şi Maftei). Neputinţa echipei îţi cerea să ai în vedere o situaţie sarcastică: Stuttgart, aflat azi, fie şi vremelnic, la retrogradare în Bundesliga, făcuse KO o echipă care, în România, mergea şi anul acesta la titlul de campionană.

Repriza a doua – deja un obicei… – am mai atenuat din penibil şi groază şi ne-a dat posibilitatea să ne mai înseninăm la gîndul acela de început, cînd, după tragerea la sorţi, se paria dacă facem sau nu un punct şi marcăm un gol în grupă… Trebuie să fii de o „exigenţă” ineptă ca să uiţi asta. Sîntem în stare, fireşte. Ceea ce mă nelinişteşte este concluzia lui Dan Petrescu: orice echipă românească, dacă se organizează bine, poate juca în Liga Campionilor (Fals, poate în Liga lu’ Mitică), iar cu echipele mici trebuie să aliniem obligatoriu cinci fundaşi. Sîntem, din nou, cîţiva cărora dragul nostru Dănuţ nu ne poate lua dreptul să-i zicem că 9 fundaşi plus un Bilaşco ar fi şi mai buni pentru a nu progresa deloc pe plan european. În fine, să nu ne luăm deja de păr – în primăvara europeană, Unirii îi va fi şi mai greu, asta e sigur, cînd vezi ce se adună la orizont, de la Liverpool şi Torino pînă la Kazan. Să înceapă deci strămoşescul nostru pesimism şi bancurile lui inegalabile!