Ne-aţi umilit, Dane!

…. şi ce bine ne-aţi făcut!

Oricît de antipatic îmi este verbul „a umili” în eşecuri, oricît de prudent ţin să-l folosesc, azi nu pot decît să exclam cu o mare şi sinceră plăcere: „Bravo, Dane, bravo, băieţii, ne-aţi umilit […]

…. şi ce bine ne-aţi făcut!

Oricît de antipatic îmi este verbul „a umili” în eşecuri, oricît de prudent ţin să-l folosesc, azi nu pot decît să exclam cu o mare şi sinceră plăcere: „Bravo, Dane, bravo, băieţii, ne-aţi umilit şi bine ne-aţi făcut!”. Ne-aţi umilit (persoana I plural mă include) pe toţi cei care ne uitam la meciul ăsta ca la o tăiere, sper că i-aţi umilit pe toţi cei care scriau că Urziceni dacă o să facă un punct e o mare performaţă, pe toţi cei care după acel 0-2 la Sevilla m-au luat în şuturi fiindcă am scris că ar fi de prost gust s-o luăm pe Urziceni în şuturi…. Nu le dau numele, e o zi fastă, repet: bine ne-aţi făcut, chiar pentru cîteva ore… Dar ce ore! Pentru a doua oară în meciuri de Liga Campionilor, Urziceni, condusă din minutul 2, egalează printr-un gol al lui „Bilă” demn de Raul, după o cursă şi o pasă a lui Brandan demne de Zidane. Încă o dată băieţii lui Dănuţ Petrescu întorc un meci început catastrofal, întorc o posesie de 35-65 la 56-44 şi totul se schimbă printr-un penalty apărat în nenorocitul minut 44 de un Tudor în transă. Urzicenii Valahorum învinge la Glasgow exact cu cît i-a bătut pe scoţieni, acolo, Sevilla.

N-or fi Urziceniul cît Sevilla, nici noi, umiliţii de azi, nu avem tupeul mîndrilor tablagii români care ştiau precis că batem la Glasgow, dar atîta luciditate încă avem ca să ne bucurăm de norocul care a însoţit echipa în repriza a doua. Norocul nu umileşte niciodată pe învingători, el doar ne bine dispune. Dan Petrescu e primul care o recunoaşte. Mai mult: dincolo de noroc şi inspiraţia cu Onofraş, Dănuţ (să ni se permită alintul) cred că e singurul antrenor român care, atenţie!, declarînd că e fericit, introduce, după o victorie năucitoare, un vocabular de o asprime şi de un realism cu totul neobişnuite într-o asemenea euforie: „Nu am făcut cel mai bun joc (aş adăuga multele pase greşite…), nu e deocamdată o performanţă, capul jos şi la muncă!”. Închipuiţi-vă ce-ar fi pălăvrăgit ziua şi noaptea domnii aceia patroni care încep cu litera B – o, nu Bucşaru cel tăcut – dacă dumnealor ar fi bătut la Glasgow! La ora cînd a început să se vorbească intens de primăvara europeană, Dan Petrescu ştie că, deocamdată, la el e o toamnă rece, dură, că în România – pe locul 36 în clasamentul FIFA, ţin să precizez – minunile ţin trei zile. Viclenie? Falsă modestie? Sinceră exigenţă? Oricum, Dănuţ Petrescu e atipic. În fine, singurul ghinionist, ca să zic aşa, rămîne Marian Drăgulescu. Să iei de două ori aurul la un Mondial şi peste 48 de ore să vină un 4-1 la Glasgow şi mai tot românul să nu mai discute decît despre fotbal, ce a(iu)reală!