Naturelul „pas înapoi”

Veşnica întrebare: ce facem la 1-0?

Nu văd nimic ciudat în acest 1-1 cu Austria. Cuvîntul acesta, lansat de Răzvan – meci „ciudat” – s-a transmis prea repede ca să nu pară suspect. Ce să fie suspect într-un meci acasă, […]

Veşnica întrebare: ce facem la 1-0?

Nu văd nimic ciudat în acest 1-1 cu Austria. Cuvîntul acesta, lansat de Răzvan – meci „ciudat” – s-a transmis prea repede ca să nu pară suspect. Ce să fie suspect într-un meci acasă, după ce echipa României a condus cu 1-0 şi în final a fost dominată copios şi egalată printr-un gol, bineînţeles, stupid. Cît de stupid? La fel de stupid ca la Constanţa cu Bulgaria la 2-0 în minutul 82? Număraţi în cîte meciuri România a condus cu 1-0, cu 2-0, şi a fost egalată sub diverse motive, dintre care cel mai celebru rămîne veşnicul „pas înapoi”. Şi Răzvan îl invocă, fără să se plîngă de unde şi de cînd a fost lăsat moştenire. De la Piţurcă, dar şi mai de departe.

Întrebarea durează de ani, din adînc de vreme în campionat, pe plan european şi mondial: ce facem la 1-0? Am spus-o de atîtea ori încît am ajuns s-o evit ca să nu apar plicticos. Ea însă continuă să apese, cînd ca un blestem, ar zice superstiţioşii, cînd ca o banalitate, cum o înţeleg cei rezonabil exasperaţi. Domnul Mircea Sandu – superexigentul – susţine că „O echipă mare ştie să conserve un 1-0”. Ba pardon: o echipă mare nu conservă un 1-0, ci trage natural la 2-0, la 3-0… Mai degrabă echipele mici şi mijlocii luptă să conserve – nenorocit verb – un biet 1-0. La noi, cînd ai 1-0, pasul înapoi a devenit natural. El ţine de ancestrala carenţă a spiritului ofensiv, de strămoşească dăruire în a ne apăra pe fiecare brazdă a careului şi „a îngheţa tabela”. E naturelul nostru, de pe vremea Guadalajarei, cînd şi pe atunci, desigur, existau cei care strigau, cu îndreptăţire, de ce nu atacăm în valuri Anglia şi ne mîndrim că am scos cu 0-1 cu Bobby Charlton. Cu aceeaşi îndreptăţire – în spiritul naţional – li se răspundea: „Adică să atacăm în valuri ca să luăm cinci boabe la zero?”.

Şi acum, la Paris, după acest 1-1, tot aici ajungem: echipa s-a dăruit total, dar nu a contat deloc în atac. Alţii: trebuia să avem curaj… Curaj ca să ce? Şi auzi imediat: să le luăm şi să ţinem de minge! Ca să facem o sinteză a sfaturilor, ajungem la formula nostimioară foc: să avem curajul de a ne dărui ţinînd de minge! S-a acceptat că am avut noroc, că Dani Coman, Chivu şi Apostol au fost valabili, dar prea puţini au observat că Franţa, jucînd foarte bine (după ochiul lui Bergodi), a avut mai mult ghinion decît norocul nostru. Asta nu contează? Nu mă îndoiesc de bunele intenţii teoretice ale lui Răzvan. Le prefer categoric practicii piţurchiste, cu ochiul ei de şoim ocult şi antipatic. Aş zice că după cum le-a răspuns detractorilor săi – oameni care chiar cînd au ceva dreptate sînt maculaţi de urîte măgării afaceriste – el a fost cel mai ofensiv om al echipei, de un tupeu îmbucurător. Cum zicea mama lui Napoleon: „Măcar să-l ţină!”.