Din Suedia pînă pe Ialomiţa
Ce banc românesc i-aş spune lui Bergodi
În locul lui Kaka, nu m-aş duce la Real pentru 65 de milioane, dacă Ronaldo e cotat la 95… „Adică, de ce, pe ce? E între noi o diferenţă de 20 de milioane? […]
Ce banc românesc i-aş spune lui Bergodi
În locul lui Kaka, nu m-aş duce la Real pentru 65 de milioane, dacă Ronaldo e cotat la 95… „Adică, de ce, pe ce? E între noi o diferenţă de 20 de milioane? Pe ce chestie să mi se spună că nu sînt atît de bun cît el? Dacă pentru el se dau 95, vreau ca şi pentru mine să se plătească tot pe-acolo, un 94, hai un 93…”. Oricît am glumi, nu trebuie să fii de stînga ca să nu accepţi o asemenea nebunie a pieţei. Nu trebuie să mai ştii „Împărat şi proletar” de Mihail Eminescu, ca să te gîndeşti la unul de pe la noi care face imediat socoteala că, la un milion jumate cît nimeni nu se îndură să dea pe el, e de 90 de ori mai slab ca Ronaldo. Cum se simte băiatul? Păi, cum să se simtă? El nu vrea să ajungă ca Ronaldo decît în declaraţiile pentru presă. El vrea o pîine bună, o casă, o maşină, un impresar care să nu îl ţină ca sclav şi, în fine, un antrenor care să nu-l bată la cap ca acel Halagian din Sao Paolo, urlînd la băieţii lui: „Dacă nu vreţi să ajungeţi ca Pele, de ce mai bateţi mingea?”.
Sătul de asemenea probleme nu chiar abstracte, mă uit de cîteva zile la Europeanul din Suedia pentru tineretul sub 21 de ani, unde nu ne-am mai dus de 70-100 de ani, după cum aprecia recent Belodedici că ne-ar trebui ca să ajungem la nivelul occidental de pregătire a juniorilor. Am prins un meci Spania-Germania în care toată puştimea iberică voia să joace ca Xavi, ca Iniesta, ca Barcelona aceea frumoasă pentru care – mi-au scris mulţi internauţi – nu aş fi avut ochi şi drag în finala cu MU al meu. (Aţi văzut alt meci! – mi-au strigat cîţiva amici… Aţi citit alt articol! – pot să răspund). Toţi păreau veniţi din şcoala catalană, cu o posesie efectuată în maximă viteză, cu pasa la mare inteligenţă, chiar cu excesul în frecătură nobilă şi ceva vulnerabilitate în apărare. Ca atare, nemţii – siliţi la marcajul care le place – au avut pe contraatac cele mai mari ocazii, prin turcul Ozil de la Werder şi prin Ben-Hatira, strălucitori şi perfect naturalizaţi la spiritul german. S-a lăsat deci cu un 0-0 logic, mai captivant decît acel 2-1 al Angliei cu o Finlandă căreia i-a aparţinut un final tras de păr şi de timp de nişte englezi printre care nu se strecurase deocamdată vreun Rooney. M-au lăsat cu pixul încremenit sîrbii veniţi cu 11 baschetbalişti în atac şi apărare, într-un meci cu o Italie care, printr-un joc al ideilor, m-a adus desigur la Bergodi al nostru. Pentru mine, problema lui e mai apăsătoare decît salariul lui Ronaldo sau bomba cu falimentul lui Dinamo. Ca Făt-Frumos, Bergodi se duce la Steaua fără să-i fie frică de bau-bau. Nu-i va face nimeni echipa – zice-se… Ar fi de prost gust să ne comportăm de pe acum ca babele din basmul românesc cu drobul de sare. Mai degrabă prefer – s-o găsi cineva să i-l traducă – bancul cu Leana dintr-un sat de pe Ialomiţa: „Dea Dumnezeu ca Leana să fie fată mare… Dar nu e!”.