Trăiască eşecul lăudăroşilor letali

Ce au făcut Urzicenii este enorm pentru fotbalul nostru

..urmează desigur întrebarea: ce facem după eşecul Soranei Cîrstea din sferturi, la Roland Garros? Îi uităm repede performanţa din optimi – o victorie asupra unei jucătoare din high-life-ul tenisului mondial, la […]

Ce au făcut Urzicenii este enorm pentru fotbalul nostru

..urmează desigur întrebarea: ce facem după eşecul Soranei Cîrstea din sferturi, la Roland Garros? Îi uităm repede performanţa din optimi – o victorie asupra unei jucătoare din high-life-ul tenisului mondial, la capătul unui meci de o expresivitate a scorului cît o bună telenovelă: 3-6, 6-0, 9-7! După 12 ani, Sorana Cîrstea este prima tenismană care m-a făcut ca, vreo două ore, să trăiesc, la Roland Garros, ca pe vremea lui Ilie, Ţiri şi Ruzici, strigînd de unul singur: „Au! Vai!, nu se poate! E bine!” fără să mă tem de ridicol. Nu sînt dispus să-i uit performanţa, dar nici contraperformanţa; pe mine poate conta, restul o priveşte – serviciul nu-i e nimicitor şi nici cu jocul la fileu nu e-n ordine, apărarea e bună spre foarte bună.

Urmează, cunoscîndu-i coeficientul de spaimă, întrebarea întrebărilor: ce vom face cu Urzicenii în Liga Campionilor? Propun – calm, s-o suspendăm cîteva ore şi chiar zile. Deocamdată, ce-a făcut Chelsea Valahorum este enorm pentru fotbalul nostru. Turul de onoare pe terenul şi în aplauzele galeriei celor învinşi, numit de Vochin şi Grădinescu „moment unic la noi”, m-a îndemnat să-l însoţesc: „azi la Timişoara, mîine-n toată ţara…”. Politizam excesiv? Nu cred, nu-mi stă în obicei. Politizam atît cît trebuie, strict în sport. Mîine în toată ţara ar trebui să sărbătorim victoria Urzicenilor asupra lăudăroşeniei letale, asupra fanfaronadei imunde care ne-au mîncat zi şi noapte sufletul, plămînii, aş zice şi ficaţii, pentru a fi precis în descrierea celor îndurate un întreg campionat de noi, papagalii, hahalerele de microbişti şi cronicari. E de neuitat: ni se rîdea în nas cînd ne ofticam de dezgust. Oricît am ripostat prin ironii şi prin tăceri împotriva trivialităţii revărsate din palate şi loje – nimic nu se compară cu această izbîndă a celor prea puţin cunoscuţi şi tăcuţi (mă rog, cît pot fi de tăcuţi Dănuţ şi MM…) de la o margine de Bărăgan. N-or fi ei sfinţi impecabili, n-or coborî din fabulele în care virtutea triumfă sistematic asupra viciului, n-or fi nici ei lipiţi pămîntului, poate că nici letali, dar cel puţin au jucat fotbalul pe care îl ştiu cu plăcere, fără vorbe în plus, fără obrăznicii de mitocani. Acest „cel puţin” este enorm într-un fotbal al vorbelor şi sticlelor goale, încît merită o şămpănică în plus, urîndu-ne veseli: trăiască orice eşec al lăudăroşilor mortali!

Pentru Liga Campionilor, rămîne în vigoare ideea neuitatului antrenor emerit de handbal, Tata Pik, ridicat în slăvi şi în aer cînd a intrat cu Tractorul doar din B în A: „Vă aud deja cum o să mă înjuraţi cînd o să pierd în finală cu Steaua”.