Cel mai leşinat şablon

Nea Mircea, nu ne lăsa în durere noastră!

…cum adică (îl citez pe Mircea Sandu), victoria lui Şahtior, a doi conaţionali, „nu ne poate lăsa indiferenţi”?  Nici nu-mi trece prin cap. De unde indiferenţă, cînd Lucescu nu se sfieşte să […]

Nea Mircea, nu ne lăsa în durere noastră!

…cum adică (îl citez pe Mircea Sandu), victoria lui Şahtior, a doi conaţionali, „nu ne poate lăsa indiferenţi”?  Nici nu-mi trece prin cap. De unde indiferenţă, cînd Lucescu nu se sfieşte să se laude cu brazilienii săi? Ba mai mult: nu mă lasă rece nici zglobia situaţie ca în finala unei cupe europene, nu de cel mai înalt nivel, cei care marchează atît pentru ucraineni, cît şi pentru germani sînt trei brazilieni. Iar cel pe care înfrîngerea echipei sale îl face să plîngă mai mult decît expresiv e tot un brazilian – Naldo. Iar marele absent e Diego.

Nu, nu numai că-mi pasă cu apăsată plăcere de izbînda Şahtiorului, dar ea mă scufundă în nesecatele dureri ale fotbalului autohton. Îmi vine să strig spre Istanbul: Nea Mircea, nu ne lăsa în durerea noastră! Care durere, la zi, proaspătă şi arzătoare, e una singură: a fost sau nu blat la Dinamo-Timişoara? S-au umplut zidurile şi pereţii acolo, pe malurile Begăi, că a fost. Eu nu cred. Mai degrabă cred în socoteala aia precisă, de o autoritate comercială irefutabilă: a fost un meci de 10-15 milioane de euro – cît să fi fost blatul? S-a aranjat ca, în minutul 8, Gigel Bucur să rîdă de Tamaş şi Moţi, marcînd admirabil şi scoţînd meciul din ţîţîni? S-a regizat ca vreo 20 de minute bune, Dinamo să fie KO şi numai Matache s-o salveze? De unde atîta geniu regizoral? Ni se răspunde cu cel mai leşinat şablon dintre cele care îşi fac de cap în logica şi vocabularul contemporan: la 1-0, Timişoara a făcut pasul înapoi! Ce-a făcut? Pasul înapoi!

Puneţi cîte semne de exclamaţie vreţi după această idee, eu tot un singur semn de întrebare ridic, lung şi lat cît o poartă de 7 şi ceva pe 2 şi ceva: Şi dacă a făcut un pas înapoi şi s-a făcut 1-1 (bombă neîndoielnică N’Doye!), 1-2, (fault clarisim la Marius), 1-3 (penalty dubios), Poli nu putea face alţi doi paşi înainte, spre un 3-3, spre un 4-3, ca ştim noi unde? La 1-3, meciul era gata. Nu există echipă românească – fie ea şi candidată la titlu, nu mai zic de naţionala însăşi – care să revină de la 1-3!? Într-un oftat extatic, ne uităm la englezii ăia cu serialele lor de groază încîntătoare în care de la 0-2 se ajunge la 5-2 sau la 4-4. Ne uităm degeaba. Nu-s de nasul nostru. Mintea ne merge brici doar la blaturi, la pasul înapoi, la „cătuşe şi şpagă” – cuvintele pe care, de neuitat, Cristi Balaj le-a învăţat traduse în englezeşte cînd a plecat la studii, afară. Marian Iancu, avînd alura sa de tanc blindat, a împărţit lumea fotbalului nostru în jucători narcizişti şi patroni orgolioşi, adăugînd că dînsul nu are timp să fie alambicat. Noi ce sîntem?, narcizişti sau alambicaţi cînd ne gîndim. Cu o Cupă UEFA lucind pe umărul lui Raţ, ce va face Dinamo la 1-3, după ce a condus cu 1-0, într-o grupă Ligii Campionilor…? Parcă am mai văzut aşa ceva, în nişte preliminarii. Deocamdată, sîntem memorialişti.