La 0-3, la 0-4, ca la 0-0

Ca manchesterist bătrîn şi voios fiindcă am de ce, încă entuziasmat de meciul fantastic al lui Rooney de miercuri seară, îmi arog dreptul de a mă lansa într-o cauză probabil pierdută, gata să suport cu toată bonomia a fi tratat […]

Ca manchesterist bătrîn şi voios fiindcă am de ce, încă entuziasmat de meciul fantastic al lui Rooney de miercuri seară, îmi arog dreptul de a mă lansa într-o cauză probabil pierdută, gata să suport cu toată bonomia a fi tratat de „tataie” ca săptămîna trecută cînd am ridicat aici glasul în favoarea Progresului şi a UTA-ei. Trec de la cu adevărat formidabilul Liverpool-Real, de la acel 4-0 de necrezut, şi întreb omeneşte: cum se poate spune că „Real n-a jucat nimic”? Nu vreau să fiu generos cu amicii mei fani madrileni, nu încerc să le oblojesc o rană greu de vindecat, dar mie a doua repriză a meciului mi s-a părut la fel de senzaţională ca prima, cu acel 2-0 de tăgăduit doar ca arbitraj, nu ca adevăr al jocului. Liverpool era clar într-o stare de graţie, cînd o echipă mare prinde o zi mare. Nu e un fenomen de fiecare zi, de fiecare săptămînă. Nu e vorba de noroc, nici de Divinitate; e o zi în care valoarea atinge momente de perfecţiune umană, a paselor (acea „circulaţie demenţială”, bine numită de Costi Mocanu), a fentelor, a înţelegerii în doi, în trei, la care numai dacă ai un portar ca Iker Casillas te poţi salva de la ridicol, încercînd să-ţi tragi totuşi sufletul, apelînd la suprema valoare, singura rămasă în joc: orgoliul. Repriza a doua – chiar începută de la 0-3! – a fost un spectacol al unui orgoliu furios, dus pînă la neputinţă, de o frumuseţe inaccesibilă celor care nu înţeleg din fotbal decît scorul. Scorul era umilitor – 0-3, 0-4 – dar jocul Realului avea o demnitate cu atît mai emoţionantă cu cît se dovedea mai nefericită. Nu avem ochi pentru asemenea situaţii: la scor umilitor, joc patetic; nu mai contează scorul, contează doar onoarea. Aşa cum a jucat Realul în repriza a doua, bătea pe mulţi granzi, dar nu pe Liverpool. În orice caz, nu vezi prea des un meci în care la 3-0, la 4-0, se joacă 45 de minute ca şi cum ar fi 0-0. Exagerez? Probabil. Ştiu de ce: din cauza fotbalului nostru; nu îmi place să-l pun mereu în comparaţie cu ce se joacă afară; e instinctul nostru de a ne pune mereu în fason; nu avem treabă cu ei, deşi există inteligenţe nostime care îmi spun „hai, bre, că nimeni de la noi nu lua 7 de la Bayern!”. Sîntem letali, într-adevăr. Totuşi, ceva, un nimic ne leagă – granzi şi doar din Grant: firul ăla de iarbă smuls din pămînt şi sărutat cînd intră omul pe teren. Nu s-ar putea să vedem fotbal, indiferent de scor? Măcar atît, chiar dacă e uşor imposibil.