Un sănătos dubidubidu

Oare ce-o fi în mintea englezilor

… Şi uite aşa: în timp ce soarta lui Rădoi în Arabia ne mobilizează toate energiile literare; în timp ce Rada – singularul feminin de la Rădoi – ia Rapidul cu justa convingere că […]

Oare ce-o fi în mintea englezilor

… Şi uite aşa: în timp ce soarta lui Rădoi în Arabia ne mobilizează toate energiile literare; în timp ce Rada – singularul feminin de la Rădoi – ia Rapidul cu justa convingere că mai rău ca acum nu poate să le fie; în timp ce Taher vrea să-l ducă la doctor pe Copos ca să vadă ce-o fi în mintea acestuia; în timp ce criza ne face harcea-parcea din progresul finanţe-bănci aruncîndu-ne în faţă aiuritoarea problemă: va retrograda Rapidul?, în acest timp englezii ăstia ce fac? Cu tribunele pline şi înfofolite, ei joacă fotbal din secunda 51 (miercuri, în meciul cu Wigan, gol Rooney după o pasă splendidă de la Ronaldo) pînă în minutele 93-94! O spun cu toate riscurile: mă uit la meciurile lor ca la o oază în pustiul saudit. Ce-o fi în capul lor – nu ştiu, le văd driblingurile, fentele, faulturile, golurile. Nu există meci curat-plictisitor, nu mişcă unul în dorul lelii, or fi încă bine plătiţi, or fi ahtiaţi după lire sterline, se gîndesc deja la pensii, dar pe nici unul nu-l încearcă plictisul, lehamitea, iar în tribune nu se sictireşte. În plină criză a miliardarilor, ei joacă un fotbal de milioane.

Şi o statistică personală a golurilor care se marchează acolo în ultimele minute. Nici un meci nu e jucat la 2-0 sau 0-2. Exemple, cîte vreţi. Blackburn are 2-0 în minutul 84 şi Manchester City egalează în minutele 88 şi 90. La 2-0 cu Chelsea, Berbatov mai are chef de 3-0, iar Gerrard prinde a doua bară în ultimele secunde, fiindcă nu suporta un 0-0 cu Stoke City. Miercuri seară, Ferguson se enervează în repriza a doua că e doar 1-0 din secunda 51 şi băieţii o lasă pe Wigan să echilibreze jocul. De ce nu ar fi egalat Wigan în minutul 93 spre 94? De ce? Fiindcă Mourinho zice că azi Manchester United e cea mai bună echipă din lume? Personal, mi-aş dori-o, dar ce facem cu Barcelona? Totuşi e ceva foarte serios în meciurile astea din Premier League: de cînd se pune mingea la centru, ai impresia că fie şi cea mai bună echipă din lume poate fi bătută! Asta îmi place cel mai mult: spiritul calm cu care se contestă orice superioritate, orice ierarhie, orice clasament.

Îndrăznesc să scriu că există şi la noi – un spirit, fireşte, deloc calm, mai degrabă nervos, dar hotărît în negaţie. Am simţit-o – deloc neplăcut – pe pielea mea, săptămîna trecută, cînd am scris aici că îl pun pe Wobay peste toţi stranierii noştri, iar pe Messi şi Gerrard înaintea lui Ronaldo. Dacă am găsit sprijinul a trei cititori pentru Messi şi Gerrard, contra unul pro-Ronaldo, cu Wobay am cam dat-o în bară. Durden punea pe primele trei locuri numai jucătorii de la CFR Cluj. T@V era mai argumentat şi de luat în seamă: „Wobay nu poate fi cel mai bun atîta timp cît nu reuşeşte pasa filtrantă… pînă să intre Costea în ofsaid; cînd o s-o dea şi pe aia, nu o să mai fie nici un dubiu”. Un Decebal îl contrazicea: „Nu Wobay e pus să dea pasa filtrantă, Dorel tre’ să facă asta”… Fiindcă detest unanimităţile şi respect toate dubiile, emit un sănătos şi constructiv dubidubidu.