Obiectivul suprem

Ce m-a enervat cel mai mult în 2008?

Dacă s-ar inventa o anchetă la sfîrşit de an cu întrebarea omenească: „Ce v-a scos cel mai tare din sărite în 2008?”, nu m-aş lansa, cum ar fi poate normal, în a […]

Ce m-a enervat cel mai mult în 2008?

Dacă s-ar inventa o anchetă la sfîrşit de an cu întrebarea omenească: „Ce v-a scos cel mai tare din sărite în 2008?”, nu m-aş lansa, cum ar fi poate normal, în a numi 0-3 cu Lituania, locul 21 în clasamentul FIFA, dezastrul din cupele europene; Nu aş mai începe în ordine alfabetică cu A – Argăseală, B (se ştie care B…), C – Copos, D – ei, care D? E unul singur cu doi de D… Nu. Ar fi prea banal şi chiar neadevărat. Nici o persoană, nici un scor, nici o brambureală de joc din Ghencea, Ştefan cel Mare sau Giuleşti nu m-a scos din sărite ca expresia unanim acceptată: „Să nu ne facem de rîs!”. Ea a bîntuit în toate sporturile noastre competitive, dar parcă nicăieri la intensitatea din fotbal. La naţională, după Europene, unde „orice s-ar spune, nu ne-am făcut de rîs”. Am „pus-o” cum se cuvine, citîndu-i astfel pe toţi cei care confundă rezultatele cu maniera. Am auzit-o în Liga Campionilor, rostită spontan, cu mult tremurici şi oarecare îndreptăţire, cînd îţi apăreau în faţă Bayern şi Lyon, Chelsea şi Roma… Nu mai ţin socoteala de cîte ori a apărut în meciurile din Cupa UEFA. Să nu ne facem de ha ha era obsesia totală şi iradia, zău aşa, duioşie.

Şi mai enervant era că după fiecare eşec – nici unul la scoruri catastrofale – se trecea la o satisfacţie plină şi liniştită: nu ne-am făcut de rîs. Se atinsese, mă înţelegi?, obiectivul suprem, căci oameni sîntem (nu am găsit altă rimă, vorba lui Mircea Diaconu în scheciul nemuritor cu Caragiu…). Apogeul a fost atins – şi chiar că nu mă aşteptam – la ultimul meci al Clujului cu Chelsea, cînd oameni serioşi precum cei doi Mureşeni (calful şi şeful) au tradus expresia prin spaima „de a nu lua 6-7 goluri”. Acesta era mentalul după un start foarte bun? Dar chiar dacă nu au încasat 6-7 goluri, care a fost concluzia mulţumită, blajină şi banală: „Nu ne-am făcut de rîs!”. Ei, da! Personal, îmi vine să fac ochii mici şi să dau în plîns ca Stan la orice boacănă a lui Bran…

Merg mai departe cu ancheta mea şi mă întreb graţios: ce ţi-ar plăcea cel mai mult în 2009? Voi fi suprarealist: pe toate stadioanele noastre, în loc de „Hoţii, hoţii!”, în loc de „De-mi-si-a!”, să se fluture batiste albe! Ştiu că mă fac de rîs cu această viziune, dar nu-mi pasă. De ce nu aş fi şi eu, o dată pe an, arogant?