Care ghinion, de unde baftă?

Mă mir de Dorinel, mă mir de Trombetta

Nu-mi place să mă învîrtesc printre evidenţe şi, mai ales, să ameţesc din cauza lor. Astăzi, sînt prea multe, după atîtea lecţii de franceză. Este clar că diferenţa dintre noi şi ei […]

Mă mir de Dorinel, mă mir de Trombetta

Nu-mi place să mă învîrtesc printre evidenţe şi, mai ales, să ameţesc din cauza lor. Astăzi, sînt prea multe, după atîtea lecţii de franceză. Este clar că diferenţa dintre noi şi ei nu au făcut-o loviturile libere. E şi mai clar că, în pofida a ceea ce credea prea duios domnul Argăseală, acel 5-3 al Lyonului în Ghencea nu a fost un accident, ci adevărul adevărat. Miercuri seară, Lyonul a făcut cu Steaua ceva mai rău decît Steaua din Dinamo, în derbyul nostru (unde iar nu încape discuţie cine a jucat mai bine şi merita victoria). Dorinel zice – şi mă mir din partea lui – că „am făcut un joc bun” (bun, poate, ca să bată lejer Otopenii…) „că am controlat jocul” şi „am avut ghinion”.

Cred că Gazeta noastră nu are în dotare atîtea semne de exclamaţie şi de întrebare cîte trebuie puse după asemenea idei. Steaua n-a avut ghinion, Lyonul i-a luat pînă şi dreptul la norocul pe care l-a avut sîmbătă Dinamo. Cele două goluri la capătul fiecărei reprize au fost la fel de clare în logica lor ca neputinţa Stelei de a obţine în 90 de minute un singur corner. Impresia fundamentală a fost aceea formulată şi la GSP TV de Cristi Geambaşu: Lyonul juca prea repede! Cînd se ajunge la asemenea evidenţe nu mai ai cum să te înalţi la metafizica baftei. Noroc, da, au avut ciprioţii Famagustei cu Interul lui Mourinho: a-i egala de două ori pe italieni prin asemenea greşeli neroade de apărare îţi dă avînt să-i şi conduci cu 3-2. Jose îşi încleşta maxilarele, să le rupă nu altceva…

Fireşte, dacă spui Anorthosis zici CFR Cluj şi aici mă mir de Trombetta. Cum, adică, „Bordeaux nu a fost mai bun decît noi”…? Poate ca băutură, ca podgorie, dar luaţi om cu om, în fiecare duel individual, sărea în ochi chiar dacă erai beat. Plus un presing impecabil, 90 de minute. Plus – ceea ce numea foarte bine Basarab Panduru – „cum puneau piciorul pe minge”. Ceea ce nu înseamnă că bagatelizez jocul campioanei României şi nu-i văd o calitate rară la noi: refuzul resemnării. Se mai poate conta pe el? Totuşi, cu oricîţi stranieri în formaţie, Clujul parcă s-a contaminat într-o boală autohtonă: meciurile decisive nu ne ies, nu ne convin, ne inhibă. Şi se ştie de mult că în Liga Campionilor toate meciurile sînt decisive, dar unele sînt mai decisive decît altele… Poate că cel mai corect a spus-o Iuliu Mureşan: ne-am atins limitele. Ce cuvînt e ăsta „limite”? Nu l-am auzit mai niciodată în fotbalul nostru, încît – cu un anume sarcasm – îmi vine să-l salut.