Un sufletist de pe Sabinelor

De ce să ne scuzăm dacă mai sîntem patetici?

Azi o săptămînă, de la 9 de dimineaţă, un domn care semna Gicuţă a lu’ nea Nuţă, îmi scria la noi, pe www.blogsport.ro, după ce îmi citise articolul în care evocam […]

De ce să ne scuzăm dacă mai sîntem patetici?

Azi o săptămînă, de la 9 de dimineaţă, un domn care semna Gicuţă a lu’ nea Nuţă, îmi scria la noi, pe www.blogsport.ro, după ce îmi citise articolul în care evocam finala de la Wimbledon, dintre Năstase şi Smith; îmi face o plăcere nebună să-i reproduc textul, în toate detaliile lui neaşteptate şi uşor ameţitoare, cu cîteva abrevieri:

„Îmi aduc aminte şi eu de meciul din ’72, dintre Smith şi Ilie al nostru. Aveam doar 13 ani atunci, ştiu doar că am ţinut cu Ilie şi că a fost teribil de cald. Nu era vorba de aparate de aer condiţionat de atunci, însă puteai face faţă căldurii cu alte mijloace: sucuri de la dozatoare, îngheţată servită în cupe de inox…, iaurturi băute după răcire prealabilă în frigider, bere ori vin în vase cu gheaţă, pepeni cumpăraţi din piaţa Puişor, aflată pe strada Sabinelor (zona Hotelului Marriott, de astăzi). Şi mai ţin minte ceva: am auzit-o pe sora mea, mai mare cu 11 ani şi femeie măritată, vorbind vulgar în timpul disputării acelui meci; ceva nou pentru mine, crescut într-un sat ialomiţean, într-o atmosferă sobră şi lipsită de vulgarităţi. Consider că părinţii mei, aşa nevoiaşi cum vor fi fost din punct de vedere material, m-au crescut aproape ca într-un colegiu englezesc (şi am fost cinci fraţi la părinţi!). Lucru pentru care le mulţumesc, acolo Sus, unde ei au plecat de cîţiva ani. Şi îmi cer scuze fiindcă am devenit patetic…”

Dacă am o obiecţie – după încîntătoarea piaţă Puişor din vecinătatea Sabinelor, după satul ialomiţean unde copilul a crescut ca într-un colegiu englezesc! – aceea este la prezentarea scuzelor pentru că „am devenit patetic”. Asta nu, domnule Gicuţă! În nici un caz să nu ne scuzăm, azi, pentru patetismul amintirilor noastre de pe la 13 ani, cînd descopeream iaurtul, pepenii şi Wimbledonul. Unde altundeva să fim patetici, azi, dacă nu într-un ziar de sport? Îndrăznesc să scriu că nimic – nici politica, nici bursa – nu ne poate face mai sufletişti ca sportul. De ce ne-am feri? De ce ne-am ruşina? Să se scuze – vorbă să fie – toţi cei vulgari, grobieni, escrocii sentimentali şi realiştii feroci pentru care sport mai înseamnă doar cinci litere din transportul valizelor şi al scandalurilor din Groznîi pînă la Lisabona, via Monte Carlo. Noi să ne deplasăm, cu Turul Franţei, cu Naum şi Banciu, inflexibilii noştri dinamitarzi, spre Alpii legendari. Vă mulţumesc pentru atenţie, domnule Gicuţă.