Densitatea umană

Ce să caute un extraterestru la Wimbledon?

Cum să numim finala asta de la Wimbledon? Titanică? Epopeică? Extraterestră? Galactică? Toate aceste adjective, fără de care prea mulţi nu mai pot scrie şi gîndi azi, mi se par din ce în […]

Ce să caute un extraterestru la Wimbledon?

Cum să numim finala asta de la Wimbledon? Titanică? Epopeică? Extraterestră? Galactică? Toate aceste adjective, fără de care prea mulţi nu mai pot scrie şi gîndi azi, mi se par din ce în ce mai bombastice, faţă de ceea ce au jucat Nadal şi Federer. Dacă voi scrie că ei au fost doi pămînteni care au evoluat în straturile dense ale umanului, va suna minimalizator, insuficient? Pe mine m-a epuizat tot ce a fost omenesc, acolo, pe iarba aceea tot mai rîioasă, sub cerul acela vineţiu, în faţa a mii de oameni care ţineau cu amîndoi, chiar dacă nu erau englezi… Ce poate înţelege un extraterestru dintr-un scor ca acesta: 2-0 pentru Nadal la seturi, al doilea cucerit cu 6-4, după ce Federer a condus cu 4-1, apoi 2-2 după două tie-break-uri. Al cincilea, decisivul, dus pînă la 9-7, nici nu mai poate fi judecat doar tehnic, tactic, a fost la limita dintre hazard şi lumină, dintre forţa caracterelor şi nimicul enorm numit întîmplare. Meci sublim – pentru a ne păstra în densitatea vorbelor omeneşti, el trebuia trăit în toate splendorile sale tehnice, dar şi în grozăviile lui. Cei doi nu au alternat doar loviturile în forţă cu cele liftate – o, dulcile noastre clişee! -, ci şi perfecţiunea cu eroarea, cu teroarea zbîrciului. Au fost magnifici şi vulnerabili, impecabili, dar şi copilăroşi, ca să ne exprimăm cu duioşie. Dacă Federer a greşit de atîtea ori, tulburător de mult, neforţat – şi parcă niciodată o „chiflă” nu mi s-a părut mai umană – dacă l-am văzut din nou „incapabil” să realizeze un contrabreak, două, trei, am trăit şi ziua cînd lui Nadal i-a tremurat mîna şi a jucat „groaznic” (expresia îi aparţine), două mingi de meci, în tie-break-ul setului 4, la 5-2… Atît de intens, de dur, de uman şi de feroce a fost acest meci, încît, încă o dată, propun să renunţăm, măcar în sport, la extratereştri. Ce să caute ei la Wimbledonul nostru?

Ziarul Times a scris că „A fost cel mai frumos meci din toate timpurile”; am cîteva motive – greu de mărturisit – pentru care nu pot semna această apreciere. În schimb, am văzut recent un documentar englez din 1996, despre finala Năstase-Smith din 1972, cu glasul comentatorului de atunci în direct; zicea că din 1933 nu a mai apărut privilegiul de a asista la o finală de asemenea frumuseţe. Aşa cum vibra mingea, aşa cum suna un stop sau primul serviciu, aşa cum se mişcau, mie mi se părea că sînt într-un vis cu încetinitorul. M-a trezit, în finalul filmului, precizarea că s-a jucat pe un premiu de 3.000 de lire sterline! După care, la sfîrşitul acelui secol XX, în 1996, Stan îi spunea lui Ilie: „Azi te-aş lăsa să cîştigi…” iar Nasti, cu humorul lui irezistibil, îi replica: „Vezi ce-ai păţit? Ai chelit…”. Rămîne cum am vorbit: numai noi, tereştrii, ştim ce e un surîs, un smash, un passing.