Ilie Moromete şi turcii

De ce nu jucăm ca turcii? De ce nu ne batem ca ei, de ce nu ne dăruim ca ei, de ce nu „murim” ca ei pe teren? Nu de ieri, nici de alaltăieri – după meciul cu Germania, rival […]

De ce nu jucăm ca turcii? De ce nu ne batem ca ei, de ce nu ne dăruim ca ei, de ce nu „murim” ca ei pe teren? Nu de ieri, nici de alaltăieri – după meciul cu Germania, rival în frumuseţe nebună cu Olanda-Rusia – asemenea întrebări mă asaltează pe dinăuntru şi pe dinafară, în lift, la slujbă, chiar prin faţa bancomatelor, venite spontan de la superpricepuţi la afonii şi apoliticii în fotbal. Ca să fiu sincer, nu sînt fan turc, nu „mor” după fotbalul lor. Sud-american ca opţiune, mi-a făcut plăcere cum i-a bătut Portugalia în primul meci, clar şi fără apel. După aceea, m-a exasperat norocul lor, deşi sînt dintre aceia care ştiu că fără noroc nu se poate învinge; au avut o baftă excesivă, indecentă, ca în meciul cu Cehia, unde, fără gafa lui Cech, la 2-1 pentru expiraţii aceia, fie şi aşa, nu se poate discuta despre geniul lui Terim şi alor lui. Mai nimeni nu a luat-o în seamă – a fost gafa turneului, mai mare decît aceea a lui Tamaş la golul lui Panucci. După aceea, cu croaţii, într-un meci de un plictis căruia numai prelungiri nu îi lipseau, au avut un bulan (iată, îmi vine să vorbesc urît şi nu mă cenzurez) incomensurabil. Cînd au marcat croaţii, în minutul 119, am sărit încîntat că i-a pocnit ghinionul cum se cuvine. Aiurea! Ce s-a întîmplat în minutul 120 – nu mai pun la socoteală penaltyurile! – rămîne memorabil, plus gîndul la sinucidere al lui Bilici.

Abia acum, după cel mai bun meci al lor, acesta cu Germania, meci într-adevăr extraordinar, se poate spune că turcii te pot face, Doamne iartă-mă!, să-ţi dai duhul o dată cu ei. Temperamentul lor nu ne aparţine nici nouă, dar nici altora. Căci e o problemă de temperament – nu de sistem. O problemă de sistem nervos, nu de sistem 4-1-4-1. Ei parcă nu au sistem, momente lungi par nişte posedaţi ai unei idei fixe: nu cedăm decît morţi, dar cu voi de gît! E în ei o violenţă clarobscură, care le dăunează construcţiei normale, dar le asigură o anormalitate fotbalistică perversă în beneficiu. În dăruire – clişeu la care trebuie să renunţăm dacă nu-i adăugăm maniera! – ei nu numai că se sufocă, dar te şi sufocă. Cu nemţii nu numai că meritau să învingă, dar au avut un ghinion pe măsura tuturor noroacelor de pînă acum. Cu Hiddink, cu Lippi, cu Mircea Lucescu ca antrenori, nu vom juca niciodată ca ei. De ce? Cum ar răspunde Ilie Moromete: de aia! Mai tehnic? Uitaţi-vă ce fotbalişti români dintre „interni” sînt căutaţi după acest turneu: Goian, Rădoi, Săpunaru, Moţi – numai apărători – şi un singur înaintaş: Dică, fiindcă îl ştie bine Zenga… Bine că încă nu pleacă Lobonţ – demn de a fi numit „Il Dio”, ca Mircea David, la Roma, în 1940.

Toate acestea sînt scrise joi, la o oră cînd nu ştiu dacă Rusia se va califica în finală; sînt fan Arşavin încă din finala Cupei UEFA; de la Ronaldinho nu am mai avut asemenea chef să slăvesc un fotbalist.