Naturelul şi utopia din fiecare

O voce perfidă: maăi Bică, de ce n-o marca Goian ca Pepe

Cu cîteva ore înainte de acest ultracomplicat Italia-România, nu pot merge cu tupeul mai departe decît de stabilirea unei tactici strict personale pe care o comunic – cu […]

O voce perfidă: maăi Bică, de ce n-o marca Goian ca Pepe

Cu cîteva ore înainte de acest ultracomplicat Italia-România, nu pot merge cu tupeul mai departe decît de stabilirea unei tactici strict personale pe care o comunic – cu succes sau nu – tuturor celor din fotolii, din baruri, parcuri şi parcări, piţurcişti sau anti. Îmi propun să ţin cu ai noştri şi să judec meciul în spirit ofensiv, avînd adică decenţa şi curajul bunului simţ, duşmanul înrăit atît al mitomaniei, cît şi al mitocăniei. Oricît de greu este a înţelege această idee şi a ţi-o asuma, şi mai grea este munca naţionalei noastre pe teren, aşa cum s-a văzut luni. Au fost două ore de muncă (aproape) silnică. De acord, nu de aceea s-a inventat fotbalul, dar asta o vom discuta într-o altă lume mai bună. Pînă atunci, o lege a bunului simţ este de a nu-ţi permite cruzimea miştocară la adresa celor care trudesc, gata-gata să-şi dea sufletul, fie şi bine plătiţi. Nu propun milă, compasiune, lecţie de istorie naţională cu lamentaţiile lor, ci puţină inteligenţă, ceea ce se mai numeşte supunere la obiect, în cazul de faţă la acest obiect, se ştie care…

De (aproape) 40 de ani, căzînd sistematic în „grupe ale morţii”, aşa jucăm, obsedaţi de disciplină tactică, într-o apărare cît mai eroică, fie ea meschină şi urîtă. Asta mi-a devenit naturelul. Travaiem dur şi producem şomeri eminenţi precum acest Coupet; se elogiază pînă la cer absenţa gafelor în careul lui Lobonţ, concomitentă însă cu absenţa vreunui singur şut pe poarta şomerului; se murmură din nou: „Ah, dacă aveam ceva mai mult tupeu!”, dar eu mă gîndesc că mai mult tupeu decît acela al lui Piţi – să joace cu 9 fundaşi! – e chiar peste imaginaţia lui Rehhagel. De altfel, s-a văzut ce a păţit de la Suedia onestă, acea Grecie exemplară în ale defensivei nesimţite, dacă a încercat să se mai deschidă, să-şi schimbe faţa detestabilă din 2004. Sau ruşii, cu spaţiile lor verzi şi largi oferite Villelor spaniole. Sau leşii, bine bălăciţi de Ballack. Putem spune, cu cît humor ne permite mîndria naţională, că am realizat cu substanţial ajutor francez cel mai urît meci, precizînd imediat că nimeni nu are blocul nostru defensiv. Dan Petrescu – creatorul Unirii Valahorum Urziceni – nu a întîmpinat obiecţii în studio cînd a afirmat că numai aşa trebuie jucat: cu gîndul tactic, strategic şi bulimic de a nu fi învins, de a nu pierde. Scopul scuză mijloacele, nu-i aşa? Nu e chiar aşa. Există mijloace care compromit scopurile cele mai nobile. A rămas aşa, cum a vorbit Dan, cum preconizează şi Lucescu tatăl: defensivă fără scrupule moral-estetice, fiul fiind de aceeaşi părere: „Piţurcă a jucat perfect cu Franţa!”. Abia ieri, TRU a explodat în litere mari şi congestionate: „Prefer Rusia sfărîmată de Spania, chiar dacă va fi să ieşim campioni europeni” cu defensiva asta. Ideea e prea generoasă. Nimeni nu va accepta un 1-4 cu Italia. Dar, dulce şi perfidă, o voce – nu a bunului simţ şi a utopiei din fiecare – ne şopteşte: de ce, măi Bică, nu marchează Goian ca Pepe? Luminile acestui european, pînă acum, sînt Portugalia braziliană şi Olanda asta pe care pînă mai ieri ziceam că o avem deja la degetul mic.