Eveniment: Federer şocat!

Moscova ca Moscova, dar ştiţi ce-a fost la Hamburg?

Voi fi direct şi voi verticaliza repede: nici finala Cupei Angliei de pe Wembley, nici finala Cupei Campionilor de la Moscova, ei da!, nici ea, cît aş fi de giggsian, nu […]

Moscova ca Moscova, dar ştiţi ce-a fost la Hamburg?

Voi fi direct şi voi verticaliza repede: nici finala Cupei Angliei de pe Wembley, nici finala Cupei Campionilor de la Moscova, ei da!, nici ea, cît aş fi de giggsian, nu mă pot extrage din cele trei ore ale evenimentului numărul 1 din acest an 2008: l-am văzut pe Federer, la finala de la Hamburg, avînd 5-1 în primul set şi pierzînd 6 (şase!) game-uri la rînd, adică şi setul. Cine i-a făcut asta? Ei, cine…? Un singur om e azi pe lume capabil de asemenea lovitură: Rafa Nadal! În al doilea set, galacticul elveţian are 4-1, 5-2 şi din nou „extraterestrul iberic” – păi, nu? – reface pînă la 5-5, intrîndu-se într-un time break pe care Nadal îl putea şi cîştiga dacă… Pentru prima oară l-am văzut pe Federer muşcînd fileul la o ratare, pentru prima oară supermanul şi-a permis să facă fiţe expresive dînd pe faţă ce simţea pe dinăuntru. În setul 3 a fost gata – incapabil să revină de la 1-3, redus la o defensivă mohorîtă, cu un Nadal irezistibil. Fireşte că toată epopeea asta are explicaţii tehnice: reverul prost (prost la nivelul lui, desigur…), serviciul aşa şi aşa, forţa defensivă a lui Nadal, retururile lui devastatoare.

Ele nu explică totul; spaniolul i-a mai luat, la Monte Carlo, un meci, revenind în setul doi, de la 0-4, încremenindu-mă şi atunci. Dar, aici, la Hamburg, s-a mai întîmplat ceva – şi mă gîndesc că e taina acestui  meci, cum se zice azi, halucinant. Şi anume: la acel 5-1 pentru Federer în primul set, Nadal a chemat medicul şi i s-a plîns de durerea din muşchiul piciorului drept, au fost cîteva minute bune în care doctorul l-a studiat atent, l-a oblojit cît de cît, Rafa se schimonosea de durere şi, din tribună, unchiul antrenor îi făcea semne apăsate ca să abandoneze! Rafa a refuzat, a intrat pe teren şi – repet, iertaţi-mă! – de la 1-5 a întors totul pînă la 7-5! Să nu spun vorbă rea, dar parcă nu mai avea nici pe dracu’… Sau dacă avea, nu conta. Scos din mînă, din certitudinea unui 5-1, Federer, omeneşte, nu galactic, nu mai înţelegea nimic: îl „minţise” Nadal? Voia să-i demonstreze că-l poate învinge şi într-un picior? Cred că pentru prima oară Federer a simţit că îl paşte ridicolul. E înspăimîntător pentru orice campion, oricît ar fi de genial; tot ce-a jucat în următoarele două ore a fost sub acest şoc. Nu-l plîng, nu-l scuz. Dimpotrivă – salut viclenia legală, curată în orice sport. S-o deplîngă fraierii care se vor îngeraşi.
Cît despre şlagărul acela cu „Moscova nu crede în lacrimi” – ba la fotbal crede cînd îl vede pe Terry ratînd- am liniştea că, precum am prevăzut-o cîţiva, finala nu a atins nici o clipă frumuseţea sfertului cu Liverpool-Arsenal; m-a şocat doar Sir Alex luîndu-l la întrebări, în văzul lumii, pe prostănacul de Michel. Dacă o mai importăm şi pe asta, să vedeţi veselie din Ghencea pînă în Otopeni, via Urziceni