Pentru că mai există sport

Un bine care nu e dezinteresat e rău

Pentru că mai există sport şi în afara „campionatului supercorect” al domnului Dumitru Dragomir, vreau să-mi exprim entuziasmul, da, entuziasmul, în faţa fotbalului practicat de Zenit Sankt Petersburg miercuri noaptea la Manchester. […]

Un bine care nu e dezinteresat e rău

Pentru că mai există sport şi în afara „campionatului supercorect” al domnului Dumitru Dragomir, vreau să-mi exprim entuziasmul, da, entuziasmul, în faţa fotbalului practicat de Zenit Sankt Petersburg miercuri noaptea la Manchester. Esticii lui Advocaat au făcut un mare bine soccerului european, spulberîndu-i pe acei scoţieni exasperanţi în sistemul lor defensiv, care, vorba lui Van Gaal, ar duce la dispariţia acestui joc. Pentru că mai există sport în afara blaturilor noastre tot mai impecabile, ţin să subliniez (iertaţi-mi expresia…) că m-au înfiorat aplauzele de pe Camp Nou adresate lui Rijkaard, numai lui, antrenorului, la capătul ultimei nenorociri a Barcelonei, la un 2-3 cu Mallorca, după ce a avut 2-0.

Pentru că mai există sport şi în afara convieţuirii noastre pe cît de paşnice, pe atît de mizerabile, cu fel de fel de escroci sentimentali şi materiali, ţin să-mi iau, cu un dulce nod în gît, „rămas bun” de la Justine Henin, pe care am admirat-o atît de mult încît, vă jur, cînd am văzut-o la Berlin, la 5-0 pentru Safina în al doilea set, m-am gîndit că se va lăsa de tenis. Totodată, nu pot să „ascund” că am stat la toate cele patru meciuri ale acestei Dinara Safina – din optimi pînă la finală – convins tot mai mult că, după ce le-a învins pe Henin şi Serena Williams, avem în faţă o nouă stea; de la serviciu la forţa psihică plus o mamă de o sobrietate a zîmbetului rar întîlnită, sora lui Marat Safin s-ar putea să ajungă şi mai sus decît fratele ei. Şi aici sînt pregătit pentru o deziluzie. C-aşa-i (nu numai) în tenis.

Pentru că mai există încă ceva sport şi prin ograda noastră, trebuie să recunoaştem că finala Cupei României la fotbal a fost mai plăcută decît alte „minuni” din acest campionat supercorect. Oricîte valize, genţi şi butoane ne-ar influenţa gîndirea, totuşi aceste două echipe – CFR Cluj şi Unirea Urziceni, poate şi Pandurii – au fost revelaţiile mai mult sau mai puţin oneste, că tot ce e românesc şi nu piere; nu văd de ce zvăpăiatul ăsta de Dan Petrescu şi ciufutul de MM se declară trişti; nu au multe motive. Echipa – să nu spun vorbă mare – are un grăunte de englezism în vîrtoşenia ei, iar un antrenor care îşi felicită adversarii şi-l numeşte pe portarul lor „omul meciului”, aşa cum a şi fost, merită o vacanţă liniştită. Neliniştiţii să fie azi: acei care, superşmecheri, ne bat la cap zi şi noapte că o sponsorizare „pentru ca o echipă să joace şi mai corect decît e normal” e legală şi morală şi nu e mită; nu e cît timp nu se răspunde la întrebarea fundamentală: cui foloseşte? Mai nimeni nu o pune. De pe vremea romanilor, asta e the question: qui prodest? Un bine pe care îl faci evident în folosul tău, un bine care nu e dezinteresat, e rău, foarte rău. C-aşa-i (nu numai) în fotbal!