Messi? Ronaldo?

Oricît  ţin la Giggs, întreb: dar cu Drogba ce facem?

Ca totul să fie foarte clar, finala Cupei Campionilor, aceea care va încorona cea mai bună echipă europeană, se va disputa între cele două echipe care sînt la egalitate pe […]

Oricît  ţin la Giggs, întreb: dar cu Drogba ce facem?

Ca totul să fie foarte clar, finala Cupei Campionilor, aceea care va încorona cea mai bună echipă europeană, se va disputa între cele două echipe care sînt la egalitate pe primele două locuri în campionatul englez. Asta nu s-a mai întîmplat niciodată, dar nu scade cu nimic din lumina unei demonstraţii căreia i se poate imputa de către cei îndrăgostiţi de complicaţii că e prea fără de cusur. Anglia nu are „naţionala” în turneul final al Europenelor din 2008, totuşi cluburile ei supranaţionale decid cine e campioana continentului. Am numit asta, din timp, aici, paradoxul englez şi acum văd că e un adevăr la mintea cocoşului, ba chiar al cocoşului galic, căci deunăzi am citit în „Le Monde”, un articol exact cu acest titlu: „Paradoxul englez”, exact despre fenomenul în chestiune.

Acum, ca manchesterist bătrîn, îi dau dreptate lui Andrei Niculescu: Nu vom defila cu acest 1-0 în faţa Barcelonei, nu a fost o capodoperă, am fost cam italieni, dar ceea ce mă enervează nu a fost jocul, ci consecinţele pentru teoreticienii români din lojele Ghencei, Giuleştilor sau Groapei. Iar vor emite bramburelile şi barbarismele lor despre măreţia unui „1-0, baţi şi închizi”. Ce să le explici? Că în Anglia nu se moare după jocul de table? Mai interesantă mi se pare biruinţa acestor „copii ai căpitanului Grant” (excelent titlu!). În jurul meu, cel puţin, nu am întîlnit adoratori ai lui Chelsea; am prieteni-azi-îndureraţi-„morţi”cînd pierde Liverpool, am wengerieni inflexibili precum adoratorii muzicii lu Wagner, totuşi fani Chelsea nu prea cunosc. Sau sînt, numai în şoaptă-aşa cum o fac amici stelişti care îmi spun, cu mîna la gură, că ei ţin cu Dică şi nu cu ăla care-i face de rîs.

Ipoteza mea este că Chelsea a fost chiar antipatizată din cauza lui Mourinho, om fără mare priză la gustul românesc şi ipocriziile sale: megalomani cum sîntem, nu ne plac înfumuraţii altora. Mie -am spus-o şi eu în şoaptă- mi-a plăcut spectacolul anti-spectacol al lui Mourinho; că el este şi acum tatăl victoriilor lui Chelsea mă lasă rece; fumuseţea acestei echipe foarte greu de bătut, nu ca a mai tare, vine din omogenitatea valorilor ei mari şi foarte mari, nu prea recunoscute ca atare la bursele fotbalului actual. Lumea se întreabă cine e mai bun între Ronaldo şi Messi, iar eu, oricît ţin la Giggs, întreb: dar cu Drogba ce facem? Are cineva formidabila viteză a voleurilor lui? Vedetele extraordinare a lui Chelsea -un Lampard,un Terry, un Cech- formează un întreg care nu cunoaşte drama lui Messi la Barca, unde cum se spune „Nu mai are cu cine…”, de cînd a dispărut „Dinţosul” şi „vrea el să le facă pe toate…”

În sfîrşit, fiindcă de mult am susţinut aici că CFR Cluj nu va fi campioană şi nu am ce adăuga, emit totuşi o nedumerire, ca simplu bucureştean: admit că e de înţeles de ce se doreşte ca provincia să aibă şi ea o campioană, indiferent cum ar juca, dar „ura” pe Capitală să fie oare atît de oarbă încît să nu se observe că Progresul şi Sportul sînt unde sînt…? Pe nimeni să nu doară soarta acestor echipe cu adevărat bucureştene? Răi mai sîntem…