Fenomenul englez

Dacă mai avem ceva de spus despre enigmele fotbalului, eliminarea lui Manchester din Cupa Angliei ne dă încă un impuls naiv şi, desigur, inutil, în dezlegarea tainelor. Ce să mai spui după un meci în care pînă la pauză ditamai […]

Dacă mai avem ceva de spus despre enigmele fotbalului, eliminarea lui Manchester din Cupa Angliei ne dă încă un impuls naiv şi, desigur, inutil, în dezlegarea tainelor. Ce să mai spui după un meci în care pînă la pauză ditamai Manchesterul – nu Steaua cu Pandurii – putea avea 3-0, 4-0, după ce a dominat vreo 80 de minute din cele 90, ca deodată, în cele cîteva secunde ale unui contraatac oarecare, Portsmouth să-i dea cu Baros-ul ei în cap, să scoată un penalty şi să rămînă 1-0 pentru oaspeţi, căci toate astea se întîmplau acasă, pe Old Trafford! Mai mult: toate astea se întîmplau după ce cu trei zile înainte, Manchester se califica în „sferturile” europene, fără mari probleme cu Lyonul… Pe seară, ca enigma să crească, Barnsley o elimina pe Chelsea. Asta după ce o terminase pe Liverpool, acest Liverpool care, marţi, scotea din ghete şi din Cupa Campionilor un Inter pus pe ofensivă continuă, ceea ce nu le va conveni niciodată unor italieni, masochişti geniali ai contraatacului. Vom avea în semifinalele Cupei Angliei trei echipe din B-ul lor plus această clarobscură Portsmouth din A.

Nu e nici o enigmă? Nu – după optimea de ieri a lui TRU: ar fi „natura fotbalului”, natura Cupei Angliei, compusă din „istorie, rugină şi sete de demnitate…”. Foarte frumos spus, dar patru pagini mai încolo, Theodor Jumătate îşi intitula „Regina Anglia” articolul în care se consacra ca o premieră în istoria Ligii prezenţa a patru echipe de pe insulă în „sferturile” continentale. Aştept să mi se spună de către statisticienii emeriţi de cînd nu am mai avut în semifinalele Cupei Angliei 3 din B şi o oarecare din A, în timp ce în Europa celebrităţile călcau totul în picioare.

Pînă atunci, ca enigma să se dezvolte, nu pot să nu mă gîndesc că „Regina Anglia” nu va auzi „God save the Queen” la Europenele din 2008! O fi şi asta din cauza naturii fotbalului? Poate că greşesc, poate judec prea simplu, dar părerea mea este că fenomenul se explică prin aceea că naţionala Reginei nu poate avea străini în componenţa ei. Succesul cluburilor engleze aparţine acestui cocktail unic de autohtoni şi stranieri din toată lumea, care, bine plătiţi, la valoarea lor, joacă englezeşte, pe gustul unui public care nu are nici o obiecţie ca Drogba să marcheze pentru Chelsea, Adebayor să facă gloria lui Arsenal, ca Wenger să rivalizeze cu Sir Ferguson. În nici o ţară europeană, globalizarea fotbalului nu a avut o asemenea reuşită sportivă, spectaculară şi financiară (cu consecinţe, ce-i drept, nefavorabile, asupra naţionalei). Este şi ceea ce mă face să mă gîndesc cu o anume melancolie deloc scandaloasă că – lăsînd deoparte cazul Mutu – Dan Petrescu a fost ultimul fotbalist român care a izbîndit în Anglia. Nu vă spune nimic că nu mai exportăm acolo unde estici ca Berbatov sau Rosicky sau Hleb ajung la milioane de lire sterline?