Un campionat dat dracului şi urît ca el

Meci de nu ştiu cîte carate, meci senzaţional, după cum s-a titrat imediat, cred că am fi totuşi indecenţi dacă am compara acest Steaua-CFR Cluj cu, de pildă, un Milan-Arsenal, bijuteria de marţi seară, sau Real-Roma, bomba nopţii de miercuri. […]

Meci de nu ştiu cîte carate, meci senzaţional, după cum s-a titrat imediat, cred că am fi totuşi indecenţi dacă am compara acest Steaua-CFR Cluj cu, de pildă, un Milan-Arsenal, bijuteria de marţi seară, sau Real-Roma, bomba nopţii de miercuri. Fireşte, indecenţa nu ne va lipsi niciodată şi nici preşedintele Ligii nu a ratat-o: „A fost un meci tare de tot. Cînd v-am zis că avem un campionat dat dracului, nu m-aţi crezut”. Şi nici acum nu-l cred: avem un campionat dat dracului, doar dacă dracu’ e ceea ce ştim de mici copii – urîtul şi păcatul. Steaua – CFR Cluj a fost – după o expresie celebră – „o rază de soare în împărăţia întunericului”. Pînă la frumuseţea reală a primei sale reprize, nu am înregistrat decît o singură clipă luminoasă: pasa lui Pancu către Boya, la Galaţi, pentru 1-0, într-un meci şi el cam nasol. Dar toată săptămîna, cu meciurile din Cupă – toate la limita suportabilului -, cu partidele etapei, diavolul ăla cu care ne sperie îngerul din Aviatorilor, şi-a făcut de cap: la Piatra-Neamţ, cu Mioveni, la Bistriţa, la Cluj, la Craiova, am trăit minute întregi de o platitudine şi nevolnicie de la hilar la mizerabil, mai niciodată cu a treia pasă, fiindcă după două urma un fault, îmbrînceli într-adevăr strigătoare la cer… Chiar nu se găseşte nimeni la Ligă să-i spună domnului preş. că avem un campionat urît ca dracu’? Încă o dată, Steaua-CFR Cluj a fost excepţia care confirmă întregul, dovadă meciul de a doua zi, de la Timişoara, şi el „tare de tot”: 45 de faulturi în vreo 80 de minute!

Revenind în Ghencea, nu se poate să nu observăm că pe lîngă „senzaţia” unui meci de ligă europeană, caracterul strict naţional nu a lipsit: dacă tribunele au fost pline şi entuziaste, indiferente că din 22 de jucători, 16 erau stranieri, dacă publicul a devenit la fel de european ca orice londonez arsenalist în faţa globalizării soccerului, emotivitatea noastră autohtonă s-a manifestat şi ea cum se pricepe mai bine. În arbitraj şi în delirul victoriei. Fiindcă nu a văzut două penaltyuri clare, Tudor a fost sfîşiat de mulţimea celor învinşi şi slăvit de cel care, cu cîtva timp în urmă, la Urziceni, după un penalty inventat de acelaşi în favoarea Stelei, declara că nu se pricepe la arbitraj. Abia a trecut iarna şi nepriceputul (nu mai pot să-i scriu numele…) îl consacră acum pe Tudor drept cel mai bun arbitru român, mai ales român, fiindcă „ce vreţi, mă, să fi ţinut cu ungurii?”. Nu, desigur, a fost mai patriotic să ţină cu sud-americanii Stelei! Sud-americani care – după 60 de minute, nici măcar 90… – sînt slăviţi ca formidabili, nemaivăzuţi, geniali, precum s-a mai auzit de acolo şi despre Elton sau Andrei Cristea… Mie, să fiu sincer, mi-a plăcut foarte mult Lovin. Şi îmi doresc ca măcar în fiecare etapă să prind, cum-necum, un meci ca ăsta. Îmi place să doresc imposibilul, ca Totti pe Bernabeu, unde Raul a marcat dintr-un ofsaid pe care îl vedea şi domnul Argăseală.