Noi, boşorogii

Nu-mi vine greu, ba chiar mă amuză, să mă recunosc în ceea ce TRU numea ieri „acei boşorogi care, atîrnaţi de fotografii cu fotbalişti în chiloţi enormi”, mai ştiu ceva despre Manchester United, ediţia decimată acum 50 de ani. „Nimeni […]

Nu-mi vine greu, ba chiar mă amuză, să mă recunosc în ceea ce TRU numea ieri „acei boşorogi care, atîrnaţi de fotografii cu fotbalişti în chiloţi enormi”, mai ştiu ceva despre Manchester United, ediţia decimată acum 50 de ani. „Nimeni nu mai ştie cum juca Duncan Edwards” – adaugă TRU – şi boşorogul din mine îl vede imediat pe acest Edwards, un fizic magnific, dominînd totul şi pe toţi, în ’57, la Bucureşti, cu tineretul englez (1-0 pentru ei). Cînd am auzit de catastrofa de la Munchen, primul care mi-a venit în minte a fost el. Din acea zi, sînt manchesterist, de-atunci şi pînă în zilele lui Cantona şi Giggs. „Nici despre Di Stefano nu avem ştiri prea proaspete” – scrie drăguţ TRU – şi pe loc îmi apare ziua aceea, din 1963, cînd m-am strecurat printre caii miliţiei călare, înşiraţi din Piaţa Muncii pînă pe „23”, ca să ajung să-l văd pe acest „Ştefănel” şi Realul lui, în meciul cu Dinamo (3-1 pentru ei). Demarcările lui, mişcarea de o fluiditate ce s-ar numi azi extraterestră, îmi sînt atît de proaspete încît chiar cînd îl observ pe Messi îmi zic că încă nu-i Di Stefano. Sînt un boşorog pe care TRU poate conta: îmi aduc bine aminte că remarcasem în presa studenţească a acelui timp atothulit pe unul, Traian Radu Ungureanu, a cărui cronică sportivă sărea din pagină ca talentul lui Edwards pe teren. Probabil că aceste amintiri – cum scria tot ieri, generos, TRU – „ne dau o identitate” nouă, boşorogilor. (Îmi place să repet acest cuvînt care-mi sună vesel, desigur, din cauza celor 3 de o…)

În numele acestei identităţi, ca unul care merg la tenis încă de pe vremea TCR-ului de lîngă Arena Venus (pe-atunci), de lîngă Operă (azi) şi i-am prins chiar pe Costică Tănăsescu, pe soţii Rurac, pe Cucu Schimdt şi pe Caralulis, dar şi pe Ilie în faţa lui Santana, îmi permit să-mi iau curajul de a fi entuziasmat de meciul lui Pavel împotriva lui Tsonga, cu acel dream-set socotit de specialişti drept cel mai bun din întreaga sa carieră. Din nou putem fi ironizaţi – scriu la plural, simt că mai sîntem cîţiva fani ai lui Andrei: Cristian Tudor Popescu, Nicolae Manolescu… – fiindcă iar slăvim o înfrîngere şi nu vedem vidul din tenisul românesc. Ca răspuns, i-aş adăuga şi pe Mergea, şi pe Tecău, care la 0-2 vin pînă la 2-2, şi întreb: cîţi sportivi români azi – în orice sport! – mai au puterea să se omoare ca să întoarcă un scor nefavorabil? Cum să nu vedem vidul de după Hănescu…? Îl bocim de ani şi ani de zile. Îndrăznesc să scriu că numai noi, boşorogii, avem curajul să ne mai entuziasmăm şi tot pe atît să ne întristăm. E tot ce-i mai greu… Numai noi, „cei atîrnaţi de fotografiile cu fotbalişti în chiloţi enormi”, ştim să dezlegăm această ecuaţie a unui savant octogenar din Estul Europei: „Am trăit vremuri atroce cu bucurii enorme”. Şi, ca atare, nu cunosc veste mai tristă pe ziua de ieri, decît aceea care anunţa că nu va mai exista Progresul, Progresul nostru, al bancarilor, al frizerilor, al lui Oaidă, Caricaş, Mafteuţă…