Fotbal – pokerul

Se joacă tare, se plusează îndesat, se parolează intens şi peste toate domneşte teroarea cacialmalei. Sînt un prea bătrîn, un prea conservator jucător de poker ca să-mi placă ceea ce văd azi la televizor că poartă acest nume; am rămas […]

Se joacă tare, se plusează îndesat, se parolează intens şi peste toate domneşte teroarea cacialmalei. Sînt un prea bătrîn, un prea conservator jucător de poker ca să-mi placă ceea ce văd azi la televizor că poartă acest nume; am rămas la vechiul poker cu voluptatea filării a cinci cărţi între degete, cu pachetul pînă la 32 de bucăţi, fără doiari, treiari şi alte furdale, mă rog, pokerul clasic… Mi se pare că cei care-l joacă acum sînt – cum ar spune filosoful român – oameni recenţi. Dacă le place, mai mult: dacă-l socotesc un sport, nu am obiecţii, cu atît mai puţin indignări ca acelea ale neuitatului meu prieten Iosif Sava, revoltat că-mi pierd timpul scriind cronici sportive şi că pentru un poker bun sînt gata să las un concert aşa şi-aşa. Sigur că nu mai joc pokerul amical, decent, dinainte de ’89 şi cred că nu trebuie să dau multe explicaţii de ce… Nici nu mai am vîrsta să joc pe chibrituri, dar nici nivelul de trai să joc pe jetoane. Asta nu mă umileşte, nu mă întristează şi mai ales nu mă sărăceşte.

Dar patima pokerului – cel mai frumos şi mai cumplit joc de ştiinţă a norocului – nu m-a lăsat şi ca atare îl urmăresc cu pasiunea şi humorul aferente, ca un chibiţ perfect, unde altundeva decît în fotbalul de toate zilele? Acolo s-a strămutat, acolo îşi face de cap, practicat la o masă verde întinsă cît ţara, pe care potul îl constituie, zilnic, fotbaliştii mai mult sau mai puţin talentaţi, tineri sau mai copţi, străinezi sau maidanezi. Toată perioada asta de transferări şi contractări nu poate fi pricepută dacă nu o vezi şi nu o decriptezi prin pokerul în care sînt angajaţi patronii, finanţatorii şi impresarii. În mintea mea – vorba lui Torje al nostru: „Eu judec cu mintea…” – toţi aceşti domni acţionează după toate regulile cartoforilor competenţi. Nu ne putem da seama cît sînt de pricepuţi în ale fotbalului – unul dintre ei, satanicul, a extins timpul necesar lui pentru a preţălui talentul unui înaintaş de la 15 minute la 30! -, dar în ale pokerului sînt absolut incontestabili.

Ei ştiu să pluseze la fel de fulgerător ca un şut al lui Messi, Totti sau (pentru a fi mai naţionali) al lui Szekely sau Bicfalvi. Se plusează din toate poziţiile, în euro şi în vorbe, ca în Ghencea, Ştefan cel Mare şi Giuleşti, unde toţi vor fi mai campioni decît Clujul. Clujul care permanent şi enervant „se dă servit” fără să clipească. Se joacă tare, pe ve, pe ne ve şi „cpb (iertaţi-mi termenii tehnici)…” Se merge intens la pasparol ca după Dică la Benfica, iar la o adică facem din nou pe de 3, pe de 9, cu nimic în mînă. Căci peste toate domneşte cacialmaua, sfînta şi legitima cacialma, aia care-ţi dă frisoane cînd îţi intră o chintă cu Despotovici, zici că e potul tău şi deodată, noaptea, îţi vine un plus, un telefon că-l vor în Germania. „Nu se face aşa ceva!”, s-a plîns epuizat domnul Copos, după ce i-a trecut spaima. Sărmanul… Cum să joci fotbal-poker fără cacialmale? Doar agiamiii pot fi indignaţi; dar agiamiii sînt, fără milă, excluşi din orice joc. Asta nu mă umileşte, nu mă întristează şi mai ales nu mă sărăceşte