O tristeţe lipsită de indignare

Totuşi, Steaua a refuzat să fie ridicolă precum patronul ei. Nu trebuie să baţi cu 5-0 pentru ca o victorie să fie indiscutabilă. Şi un 1-0 poate fi indiscutabil în stabilirea unei superiorităţi; e cazul nopţii de marţi din Ghencea, […]

Totuşi, Steaua a refuzat să fie ridicolă precum patronul ei. Nu trebuie să baţi cu 5-0 pentru ca o victorie să fie indiscutabilă. Şi un 1-0 poate fi indiscutabil în stabilirea unei superiorităţi; e cazul nopţii de marţi din Ghencea, în care nu atît tribunele prea puţin populate m-au tulburat, cît chipurile celor care plecau acasă după meci. Aveau toate o mohorîre lucidă, o tristeţe lipsită de orice indignare, dar plină de competenţă. Era răspunsul cel mai potrivit, de cel mai bun simţ, la acea aberaţie care s-a lăfăit cu neruşinare zile şi nopţi: „Batem 100% Arsenalul!” Se ştie a cui este; fac totul să nu-i mai pronunţ măcar numele. El este relativul noroc şi absolutul nenoroc al Stelei. De curînd, în plină emisiune cu Răzvan Dumitrescu şi Tolontan, a început brusc să se bată cu pumnii în piept, urlînd că el a făcut performanţă. Care? „V-am adus la Bucureşti Realul, Lyonul!” Şi? I-ai bătut? Aceasta ar fi fost performanţa. El este 100% ridicol, 101% incult şi 0 în a pricepe noţiunile. Mare proprietar, îi lipseşte una singură: proprietatea cuvintelor. Ea nu se dobîndeşte cît ai clămpăni din degete.

Cu Hagi sau fără, este de asemenea indiscutabil că Steaua a făcut marţi cel mai bun meci al ei din ultimul timp; în repriza a doua, a avut chiar 10-15 minute surprinzător de frumoase, frînte de ratarea lui Victoraş Iacob, pusă, fireşte, pe seama inepuizabilei lipse de concentrare. Peste doar trei minute, după ce ratase vreo două-trei ocazii nu mai puţin „monumentale”, Arsenalul s-a concentrat, a marcat şi a stabilit exact ceea ce era de stabilit: diferenţa de valoare, în care intră, ca o eternă evidenţă, tocmai puterea de concentrare. I se mai zice diferenţă de clasă, întotdeauna ignorată de halucinaţii fotbalului nostru, înlocuită de ei fie cu „dăruirea”, fie cu expresia din bătrîni: „balonul e rotund”, fie cu bafta, fie cu divinitatea. Nici una nu e suficientă, dacă nu judeci în fotbalul european ca la cazino sau ca la biserică. În fond, jucînd cît a putut de bine la valoarea ei medie, Steaua a adăugat o plusvaloare inestimabilă: refuzul de a fi ridicolă precum patronul ei! Nu ştiu cît a fost de conştientă această sfidare, dar e limpede că echipa nu a vrut cu nici un chip să se lase „antrenată” de fanfaronadele patronale; a avut un alt antrenor: amorul propriu dus pînă la orgoliul de a nu accepta înfrîngerea în faţa celui evident superior. Dacă Arsenalul a fost acuzat de aroganţă, Steaua i-a opus un orgoliu de care cu siguranţă va mai avea nevoie în cîte o mai aşteaptă. Un orgoliu care nu se va confunda niciodată cu îngîmfarea.

…Deci, mai departe? Mai departe – în timp ce ni se bubuie că Steaua mai poate face 12 puncte bătîndu-i pe toţi! – eu mă uit în ziar şi văd că în alte grupe cel puţin trei echipe „peste ea”, au tot 0 puncte: Benfica, Werder Bremen, Lyon… Păi, vezi că nu e o tragedie? Nu, nu e, e doar logica noastră invincibilă.