Dar, but, mais, ma, aber, pero

de Radu Cosaşu

Şi despre ruşine în fotbal şi în rugby şi încă ceva despre ruşine în fotbal şi în rugby. În săptămîna asta sumbră a fotbalului nostru, l-am auzit pe domnul Ioan Mureşan vorbind despre o mare ruşine care […]

de Radu Cosaşu

Şi despre ruşine în fotbal şi în rugby şi încă ceva despre ruşine în fotbal şi în rugby. În săptămîna asta sumbră a fotbalului nostru, l-am auzit pe domnul Ioan Mureşan vorbind despre o mare ruşine care îl va apăsa multă vreme. Nu auzi în fiecare zi un ştab de echipă – şi încă una aflată pe primul loc în clasament – atacînd o asemenea problemă complicată: ruşinea. M-am bucurat – ca să zic aşa – că dînsul nu poate uita, ca şi mine, lamentabila eliminare din Cupa UEFA a CFR-ului, în faţa cui? A unei Famaguste care – iarăşi de neuitat! – a fost zdrobită în turul următor de Tottenham cu 6-1! Ce-ar fi făcut CFR-ul la Tottenham, dacă nu-i subaprecia pe ciprioţii aceia – căci aceasta e explicaţia domnului Mureşan la eşec – cum s-ar fi descurcat napocalipticii noştri în Anglia, nu e de discutat. Rămîne valabilă ruşinea, cel puţin aceea a domnului Mureşan – unul din „oamenii de fotbal” de un bun simţ salutar, pînă la proba contrarie, printre atîţia neruşinaţi…

Rămîne însă de discutat acest incipient delir provocat de ofensiva provinciei, mînată de un anti-bucureştianism „secular”; se numără cu voluptate anii aceia – ca nori lungi peste stadioane – de cînd nu am mai avut în fruntea clasamentului trei echipe din afara Capitalei. Nu am nimic împotrivă ca să ajungem în campionat la derbyuri Vaslui-Cluj, Urziceni-Timişoara; am făcut armata la Cluj (argument tare, nu?), m-am îndrăgostit pe Bega, ţin foarte mult la Dorinel şi Dănuţ Petrescu, dar, but, mais, ma, aber, pero – ca să mă exprim cît de cît europeneşte. Nu am nimic contra s-o văd pe CFR Cluj într-o grupă, hai nu cu Barca sau Arsenal, ci măcar cu Şahtior. Cu o condiţie: să nu aud o românime de microbişti începînd să urle mînioasă după primul meci cu vreo pragheză, nu zic engleză. Nu zic fiindcă m-a pus dracu’ să mă uit, în paralel cu meciurile din Cupa României, la ce se joacă în Cupa Ligii Engleze. După un Liverpool-Reading şi a doua zi Steaua cu Bacăul, nu-ţi mai vine decît să te gîndeşti că săptămîna viitoare „batem 100% Arsenalul”, aşa cum a anunţat un vizionar permanent neruşinat. Să fi glumit 99%? Oricum, acela e cea mai proastă glumă înfăptuită în România dupa 1989, dincolo de fotbal.

Dar despre ruşine am auzit, tot în aceste zile, o frază şi mai grea, aşa cum totul e mai greu şi mai frumos în rugby decît în fotbal atunci cînd nu-l jucăm noi: în pauza acelui sărman meci dintre Portugalia şi România, la pauză, la 7-0 pentru ei, Bogdan Cosmescu ne-a cerut, cu totul îndreptăţit, „să nu ni se facă rău”, iar dacă ne vor bate, „vom trăi o ruşine teribilă, de nu vom putea scoate capul în lume”. Nu exagera. Nu discut cum i-am bătut pe cei la care altădată ne uitam ca Noua Zeelandă la noi. De mult mi se frînge pixul cînd văd ce rubgy se practică în România. Azi deplîng doar faptul că tocmai acum, cînd jucăm atît de prost, avem în Bogdan Cosmescu cel mai competent şi mai sufletist crainic de rugby. La ce bun? Îi urez lui şi alor noştri ceva şansă în hakoapocalipsa de mîine.