Sîntem cu toţii cucu?
de Radu Cosaşu
Între Monte Carlo, Atena şi Urziceni, trăim cu toţii abracadabrant… Pe ce lume trăim, doamnelor şi domnilor? (De mult nu mai suport siroposul şi nesăratul apelativ: „dragi prieteni”). Ce ne e dat să auzim şi să vedem […]
de Radu Cosaşu
Între Monte Carlo, Atena şi Urziceni, trăim cu toţii abracadabrant… Pe ce lume trăim, doamnelor şi domnilor? (De mult nu mai suport siroposul şi nesăratul apelativ: „dragi prieteni”). Ce ne e dat să auzim şi să vedem în 24, în 48, în 72 de ore…? Vineri seara, la Monte Carlo, am văzut o frumuseţe de Supercupă a Europei, cu Milan şi Sevilla, un meci, desigur, nu pe viaţă şi pe moarte, ci despre viaţă şi despre moarte. Toţi jucau un fotbal adevărat cu numele lui Puerta înscris pe tricouri. Un fotbal fără menajamente, în care trăia discretă şi cu atît mai nobilă, tristeţea după unul de-al nostru, dus dintre noi. Toţi ştiau ce este un fotbalist. Toţi s-au îmbrăţişat în final, răii cu durii, fericiţii cu îndureraţii. Asta a fost vineri. Ca de sîmbătă şi duminică să avem parte de mai toate mizeriile fotbalului românesc în săptămînala şi sistematica lui explozie: cu Dinamo, acasă, făcîndu-mă să murmur minute întregi: „Nu se poate! Nu se poate!” (expresia, pentru mine, cea mai stupidă, fiindcă la noi totul se poate…), cu arbitrii, fireşte, scandaloşi, cu partide de doi bani şi trei euroi, cu eroi de o zi şi hoţi pe vecie, cu meciul acela de „vacanţă” de la Urziceni, la capătul căruia atotputernicul a făcut un pas imens, cît al omului pe Lună, recunoscînd că se mai întîmplă ca Steaua să piardă, cu schimburile de mitomanii şi de mitocănii de la Fanatik, cu…, cu…, cu… Sîntem oare, cu toţii, aici, cucu?
Luni seară am revăzut Sevilla jucînd impecabil, amuţind şi silind 60.000 de atenieni s-o aplaude, amintindu-mi totodată de meciul ei din Ghencea, unde nu se ştia cine joacă acasă şi cine în deplasare… O, da, nici un meci nu seamănă cu altul, dar acela e de neuitat, chiar dacă Steaua va termina – conform ultimei viziuni de la Maglavitul din Aviatorilor – pe primul loc în grupa europeană. După care am stat pînă la tie-break-ul setului cinci dintre Haas şi Blake. Meci, dacă nu galactic (acolo e pustiu şi frig), dar omeneşte fabulos; am uitat că Federer e cel mai puternic din lume, nu mă mai interesa Federer, fiind prea conştient că în faţa lui nici unul nu şi-ar fi permis un asemenea joc delirant. Cei doi însă ne-au reinventat brusc tenisul pasionant, fierbinte, descătuşat, după zeci şi zeci de meciuri la care, neclintit veghiindu-i somnul, înăbuşisem orice căscat. Am stat pînă după miezul nopţii ca să-i văd ce fac după o asemenea minune de partidă: nu mai aveau putere să se bucure, erau epuizaţi, fuseseră splendizi. După care, peste cîteva ore, în ziua mare, m-am trezit live în plin coşmar. Domnul Dragomir – vorbind dintr-un subconştient abracadabrant – ne cerea „să fim mîndri că sîntem contemporani cu Mutu”. N-am mai auzit de mîndria asta, de a fi contemporan cu cineva, de pe vremea lui Ceauşescu. De atunci am epuizat-o pentru totdeauna – să nu mai aud de ea. Nici Mutu (foto) – în excelenţa lui de azi, nu o merita. Într-o lume mai veselă, Mutu ar trebui să-i telefoneze domnului Dragomir, să-l roage să înceteze a mai face cultul personalităţii.