Cel mai greu meci al Stelei abia începe

de RADU COSAŞU

* Radu Cosaşu scrie foarte bine, asta o ştie toată lumea. Ce nu ştiu mulţi este că laureatul Uniunii Scriitorilor are şi cremoniţii. Sau intuiţii. Citind acest articol publicat pentru prima dată vineri, 3 august, veţi […]

de RADU COSAŞU

* Radu Cosaşu scrie foarte bine, asta o ştie toată lumea. Ce nu ştiu mulţi este că laureatul Uniunii Scriitorilor are şi cremoniţii. Sau intuiţii. Citind acest articol publicat pentru prima dată vineri, 3 august, veţi înţelege de ce.

Între fanfaronada patronului şi răbdarea antrenorului, care va fi rezultatul? Victoria Stelei la Lubin ne dă plăcerea de a înota şi a pluti în valurile evidenţelor. E o plăcere mediocră, să recunoaştem. Dar, cu excepţia rezultatului pozitiv, mai totul la Lubin a fost mediocru: şi jocul Stelei, fie că-l caracterizăm ca Ienei „prost, dar pragmatic”, şi prestaţia poloneză care nu-şi găseste strălucirea decît în metafora lui Cornel Dinu: „Nişte sfeşnice într-o catedrală catolică”. Mai mediocru decît jocul a fost doar comentariul de-o enormă volubilitate cînd gîtuit de inutile emoţii, cînd chinuit în echilibristica printre platitudini: „Steaua nu a fost senzaţională, dar şi-a făcut datoria…”, „Artistic, meciul nu a fost de nota zece, dar ca eficienţă merită această notă…” Fireşte, în perspectiva returului, nu lipseşte nici un clişeu dintre acelea care ne fac viaţa cît de cît acceptabilă înainte de o calificare europeană: rodajul, îmbunătăţirea jocului, speranţa într-un viitor adversar accesibil. Sîntem ca pe vremea lui Oli, Zenga sau Protasov? Parcă nu. De ce nu? Răspunsul vine imediat.

Meciul cel mare din Ghencea, meciul cel mai greu al Stelei va fi unul de o intensitate necunoscută pînă acum. El e deocamdată latent, dincolo de urna europeană a acestei zile de vineri şi indiferent de returul de peste o săptămînă. E meciul dintre patronul echipei şi antrenorul ei. Niciodată – nici sub Oli, Oleg sau Walter – nu s-au înfruntat, în destinul Stelei, două caractere şi două autorităţi de o asemenea vigoare. O scriu rezistînd oricărei tentaţii spre pamflet sau caricatură, cedînd uşor doar humorului inerent situaţiei. Ar trebui să fim orbi şi surzi ca să nu sesizăm ce clocoteşte deja înainte, după, ba chiar în timpul oricărui meci. Antrenorul este un „rege” al fotbalului românesc, care acceptă, normal, să se supună celui care finanţează echipa. Patronul nu se dă rege, ci doar un general care vede în antrenor un căpitan. Nu ar fi scandalos – doar poate amuzant – dacă patronul s-ar pricepe la fotbal mai bine ca Mihai Viteazu. Nu se pricepe, cum a scris cu majuscule odată, Tolontan, aici în Gazetă. Dacă s-ar pricepe, ar şti – înainte de toate – să-l lase pe antrenor în pace şi onor. Să nu facă publice contradicţiile dintre ei, precum Regina Angliei faţă de primul ei ministru în problema războiului din Irak. E o comparaţie neavenită? Nici vorbă. Patronul zice că nu se amestecă în deciziile antrenorului, dar dacă el nu-l vrea pe X în teren, îl va obliga pe antrenor să-l dea afară şi chiar aşa se întîmplă. Cuplînd – în regim de viteză – ignoranţa cu lăudăroşenia, el proclamă că se pricepe la atacanţi mai bine ca Adrian Ilie sau Hagi. Umilindu-i pe toţi rezerviştii săi, generalul face deja echipa ideală a Stelei care e tot atît de ideală pe cît au fost de geniali, la vremea lor, Andrei Cristea sau Elton. Înaintea returului cu Zaglebie, patronul zice că nu există absolut nici o problemă în calificare, în timp ce antrenorul cere maximă seriozitate. Între permanenta fanfaronadă a patronului şi răbdarea în optimism a antrenorului, meciul nu e deschis oricărui rezultat. E tot ce se poate spune mai blînd. Personal, ţin cu Hagi.