Cumplitissimo

Radu Cosaşu e prins între două sisteme: cel osos şi cel nervos

Cu meciuri ca astea ne dăm seama ce campionat puternic avem Mai întîi de toate cred că la ora actuală nu e prea tîrziu şi nici prea […]

Radu Cosaşu e prins între două sisteme: cel osos şi cel nervos

Cu meciuri ca astea ne dăm seama ce campionat puternic avem

Mai întîi de toate cred că la ora actuală nu e prea tîrziu şi nici prea devreme ca să vedem în Lobonţ nu numai pe cel mai bun portar din România, dar şi pe cel mai bun fotbalist din campionatul nostru. Marţi seară, mi-am adus aminte că în urmă cu aproape 70 de ani, tot la Roma, împotriva Italiei lui Piola (sor 1-2), Mircea David, în poarta naţionalei noastre, a realizat un meci după care a fost consacrat ca „Il Dio”. Lobonţ (foto) are dreptul să se gîndească – fie şi umil – că a apărat ca un Il Dio. E singurul eveniment întrutotul luminos la celor două meciuri pentru Liga Campionilor disputate de cele mai bune echipe româneşti. Nu se poate trece peste asta.

Imediat mă văd silit să scriu că ambele meciuri mi s-au părut cumplite, fiecare din alt punct de vedere, desigur. Steaua a jucat cumplit de prost cu o echipă bielorusă care nu ştiu ce bătăi de cap i-ar fi dat Unirii Urziceni. Cumplit de proastă nu a fost doar prima repriză, dar mai gravă, scandaloasă, a fost egalarea din ultima secundă. Nu sînt dispus să-mi mănînc spaţiul articolului înşirînd cîte alte asemenea fapte de inconştienţă, numite blînd „lipsă de concentrare”, mi-au trecut fulgerător prin minte, de la 2-2-ul cu Bulgaria în sus şi în jos pe firul timpului. De ajuns să spun că mi s-a zguduit blocul de răcnetul vecinilor în acel minut 93 – asta după ce la 0-1, la pauză, mă sunase Fănuş într-una din cele mai strălucite faze ale indignărilor sale clasice. Cu Dinamo a fost cumplitissimo, de ambele părţi. Nu am avut de analizat alt sistem decît cel osos şi cel nervos. Orice meci dur de la noi apărea ca un moft. Printre circumvoluţiunile mele încă în vigoare îmi juca faimoasa şi falnica expresie a domnului Dragomir: „Avem un campionat puternic…” Lîngă ea îmi suna acea „a la turca” (nu a lui Mozart…), după nu ştiu care amical glorios: „Noi ne vom antrena în campionatul românesc pentru Liga Campionilor”, precum şi alte arii de coloratură de genul: „Îi batem pe toţi, îi călcăm pe toţi în picioare”.

Vai, problema nu e dacă Dinamo joacă azi mai bine decît Steaua (e evident!) sau dacă Becali e mai ironic decît Borcea. Şi astea-s mofturi. Problema e că în campionatul puternic al României nu avem echipe de forţă şi brutalitatea mai mult sau mai puţin regulamentară a unui Lazio care, „fără jocuri în picioare”, cîştiga 80 din sută din dueluri unu contra unu cu băieţii lui Rednic. Eu, unul, îi înţeleg în limba şi logica românească: la 1-1, în minutul 80 şi în anul 2007, cu Lazio, la Roma, chiar în 11 contra 10, te dăruieşti, te concentrezi cît poţi, dar nu te deschizi, fiindcă o „iei” şi vor urla toţi acasă… Cu Fănuş, cu Vochin, cu dumneata sau cu mine ca antrenori – ei tot asta vor fi jucat. Acolo, în iarbă, nici unul nu le putea spune italienilor: „Băi, liniştiţi-vă, a zis Borcea că vă eliminăm”. Cu meciuri ca astea ne dăm seama ce campionat puternic avem. Puternic, brutal, violent în lăudăroşenie. Pînă la cele două retururi, propun să spunem un nu hotărît şi violenţei în fanfaronadă. După aceea, orice s-ar întîmpla, ne va trece.