Un Tur al Franţei curăţel şi cuminţel

de RADU COSAŞU

Turul Franţei nu are haz – s-a plîns de curînd domnul Nicolae Manolescu – şi chiar nu are. De cînd s-a retras Lance se cam ştia asta. Cu el, turul avea conflict, dramă şi melodramă: cît o […]

de RADU COSAŞU

Turul Franţei nu are haz – s-a plîns de curînd domnul Nicolae Manolescu – şi chiar nu are. De cînd s-a retras Lance se cam ştia asta. Cu el, turul avea conflict, dramă şi melodramă: cît o să mai ţină criminalul? Terorizat de dopaj, higienizat printr-un control temeinic, în permanentă suspiciune – turul e azi curăţel, cuminţel şi fără mare panaş, cuvînt drag lui Radu Banciu. Rulăm într-un cerc virtuos: nu mai avem favoriţi copleşitori, nu mai avem monştri, alde Pantani sau Lance, în schimb, sîntem „negativi” în eprubete, bravi în efort, iar pe şosele entuziasmul mulţimilor nu scade. Suspansul, după ce s-au trecut Alpii şi ne tîrîm acceptabil spre Pirinei, nu e ca pe vremuri, cînd domnul Manolescu mă suna de undeva din ţară, fiindcă nu avea televizor şi nici somn pînă nu afla ce a făcut Lance… Problema e doar rezonabilă: Rasmunsen – danezul onest pe care în orice căţărare Lance îl cam sufla… – va pierde sau nu tricoul galben în probele contracronometru? Nu „mor” după puişorul ăsta ca după balaurii mei, zmeii aceia care mi-au înfierbîntat imaginaţia de biped sedentar cam de pe cînd îmi făceam armata la Cluj şi îmi cumpăram zilnic – cu bilet de voie – ziarul francez L’Humanite, cu o pagină mare despre Coppi, Bartali şi descopeream pentru prima oară expresia „ocnaşii şoselelor”. Aşa se traducea din franceză „les forçat de la route”. De aceea, oricum ar fi Turul Franţei, cu sau fără panaş, nu voi putea face niciodată mişto de aceşti truditori pe două roţi. Şi încă nu ştiu dacă să prefer acest tur virtuos celui vicios, celui viciat de „înţepături”; prefer să stau în suspiciune, la cheremul laboratoarelor. Totuşi – pentru a sfîrşi cu ipocrizia – mă întreb de ce nu avem cu fotbaliştii sau cu tenismenii sau cu oricare profesionişti ai efortului sportiv exigenţele şi indignările cu care urlăm la ciclişti? Rămîn la răspunsul de o sinceritate crudă al lui Anquetill cînd l-au întrebat dacă „se înţeapă”: „Eu nu sînt un sportiv, eu sînt un profesionist”. După care, mă înscriu – din fotoliul meu comod şi culpabil – între mulţimile care se îngrămădesc în Alpi şi Pirinei ca să le urle „ocnaşilor” să intre în legendă. Les Cons!

Asta fiind situaţia complicată, am şi în acest an favoriţii mei locali: Radu Naum şi Radu Banciu. Sînt în aceeaşi formă şi în aceeaşi bună dispoziţie, cu fixurile şi bonomia lor, cu voioasele lor contre la tot ce e clişeu sau patetism, cu voluptatea de a cita din toţi cei care îi înjură, ei înşişi fiind doi cîrtitori abundenţi, cu patima lor de a face din Tur o revistă a lumii, un spectacol de la Bush şi Sarkozy pînă la Hagi şi Zabel; bănuiesc, cu plăcere, că la orice control al sîngelui lor de gazetari pasionaţi vor fi depistaţi pozitiv.