Contraperformanţa e în legile omeneşti

„Piano! Piano!” cum s-ar murmura în limba deloc melodiosului Gattusso. Piano, piano! mai încetişor… Nu s-a cam terminat cu Mourinho – cum gîlgîia de plăcere, marţi noaptea, glasul comentatorului, nu s-a cam terminat nici cu Manchester. Dacă Liverpool a învins […]

„Piano! Piano!” cum s-ar murmura în limba deloc melodiosului Gattusso. Piano, piano! mai încetişor… Nu s-a cam terminat cu Mourinho – cum gîlgîia de plăcere, marţi noaptea, glasul comentatorului, nu s-a cam terminat nici cu Manchester. Dacă Liverpool a învins strict la penalty-uri, dacă Drogba a ratat în ultimele minute ale prelungirilor un 1-1 nescandalos, dacă totul s-a jucat acolo, pe Anfield, foarte echilibrat, într-un meci urît pe care totuşi nu-ţi venea să-l laşi, dincolo, pe San Siro, Manchester a prins ziua aceea neagră a contraperformanţei care, ca şi uitarea, e în legile omeneşti ale fotbalului. Nu există echipă mare care să nu fi cunoscut o contraperformanţă „măreaţă” şi ea. În spiritul Anfield-ului slăvit ieri de TRU nu poate fi totuşi ignorat un 3-6 cu Arsenal, de pildă… Miercuri seară băieţii lui Sir Alex (foto) au jucat 90 de minute la fel de rău ca în meciul tur de la Roma, cînd Chivu şi ai lui puteau avea la pauză aproape 3-0. Miercuri seară, ei erau însă după o săptămînă fabuloasă: un 3-2 cu Milanul, conduşi la pauză, producînd o a doua repriză demnă de grandoarea unui Liverpool la Istanbul şi mai ales, mai ales, un meci decisiv pentru titlul de campioană a Angliei, cu Everton. Astăzi, după dezastrul de pe San Siro, lumea toată îl uită. Susţin că acesta – şi nu acel 7-1 cu Chivu, numit pe loc, aici, ca anormal – acest 4-2 cu Everton a fost capodopera Rooney-niană. Recunosc că m-am uitat copleşit de logica noastră miticist-becalistă: La 2-0 în minutul 50, portarul lui Everton a făcut o gafă la care am sărit în sus: să fie blat? Blat la englezi? A urmat un autogol şi la 2-2 am surîs inteligent ca orice bucureştean avizat : e blat clar! După care s-a jucat extraordinar, Rooney a făcut 3-2, Everton a avut minge de 3-3, puştiul Eagle a fixat în ultimul minut 4-2, s-a lăsat cu extaz, cu delir… dacă aşa arată un blat la englezi, să tot fie! Practic, mi s-a făcut ruşine: la nimic nu mă mai pot uita decît obsedat de mizeriile lui Gigi…? Naiba să mă ia!

Miercuri seară, întrebarea a fost: cîte minuni pot avea loc în 7 zile? Nu au avut ghinion, nu au avut nici o ocazie, nici o ratare măcar uriaşă. Nu au mai avut putere. Erau răscopţi. Nu e o scuză pentru a-i alina pe dinamovişti (să se descurce!). Contraperformanţa nu e o scuză la îndemîna oricui. E o evidenţă. Nu e o eroare, ci o teroare a preaumanului. Numai cei mari îi cunosc dimensiunile şi ştiu cum s-o biruie. Oricum, Chelsea şi Manchester mai au un meci crucial pentru titlul de campioni, la care de ani de zile Liverpool nu are acces, plus o finală de Cupă a Angliei care niciodată nu a fost mai prejos decît o finală europeană. Aşadar, piano! piano! şi renunţaţi la clişeul cu englezii care între ei joacă altceva… Şi două echipe româneşti cînd îşi rup oasele în Liga lu’ Mitică joacă altceva.