Am fost la fel de pesimist ca Dumitru Dragomir
Nu înţeleg să mă calc în picioare, dar nici n-o să încerc să mă fofilez filosofînd ca deştepţii după răzbel: da, precum preşedintele Ligii – ca să iau un înalt punct de reper – nu am crezut că vom scoate […]
Nu înţeleg să mă calc în picioare, dar nici n-o să încerc să mă fofilez filosofînd ca deştepţii după răzbel: da, precum preşedintele Ligii – ca să iau un înalt punct de reper – nu am crezut că vom scoate un punct la Rotterdam. Nu cred că e cazul să explic de ce: iubesc naţionala, dar nu-s dispus să confund patriotismul cu incompetenţa. Indiscutabil, îmi pare foarte bine că i-am încurcat rău de tot printr-un joc în care truda a fost mai spornică decît harul. Există asemenea zile, nu numai în fotbal. Nu voi avea perversitatea să deplîng sincer ziua proastă a Olandei, însă nici nu pot trece uşor peste prestaţia lor; cred că nu diminuez performanţa României dacă iau în vedere mediocritatea patentă a unui adversar recunoscut ca superior nouă. Să fii Olanda şi să nu ai măcar o ocazie memorabilă într-un meci în care posesia e de 63 – 37, mă face să mă uit la inconturnabila analiză a lui Andrei Vochin, cu un anume humor care, sper, să nu ne strice buna dispoziţie: dacă o asemenea superioritate se solda, logic şi normal, cu un 1-0, ce-am mai fi scris, cum am fi tunat împotriva tacticii defensive impuse de Piţurcă? Nu văd vreun cronicar al Gazetei care să fi ratat un asemenea pamflet… Dar uite că n-a fost cazul şi suntem în situaţia de a-i lăuda pe Tamaş şi Goian ca oamenii meciului, cum a făcut-o Cristi Chivu cu un fair-play odihnitor. Aş adăuga că primele 15 minute şi ultimele 5 au fost cele mai bune din cîte a jucat naţionala în această grupă – fireşte, dacă mai obişnuim să ne uităm atent la începutul şi finalul unui meci viguros. Ştiu că nu se mai obişnuieşte.
Aşa stînd lucrurile, sau mai bine zis oamenii, îmi permit să rămîn bine-dispus şi să zîmbesc la crucialele întrebări de genul: „Trebuia să fim mai curajoşi?” sau, una şi mai şi, „Dacă eram mai atenţi, îi băteam?” Mai atenţi? Cît de atenţi? Mai atenţi decît am fost în acest meci, nu cred că se poate. Atenţia în apărare, se înţelege, căci atacul – orice ni s-ar spune – rămîne marea problemă. Meciul cu Luxemburg – aşa lejer cum a fost – ne-o confirmă. Atacul e cu totul aproximativ ca densitate, ca relaţii interumane (expresie savantă pentru omeneasca bună înţelgere), ca putere coerentă de pătrundere. Mai clar, mai simplu: atacul se concentrează prea mult pe „geniul lui Mutu”, ca să citez o expresie la zi. îndrăznesc să scriu că azi, în lume, nici o echipă serioasă nu se mai bazează doar pe geniul cuiva, cu sau fără ghilimele. Celebrii jucători-care-fac-diferenţa nu o fac decît dacă au alţi 10 în jurul lor. În rest, două vorbe ne străjuiesc viitorul: „Să ne facem iluzii!”, îndemnul laic al Mariei Andrieş şi „Să nu-l mîniem pe Dumnezeu!” cum a spus, becalizînd frumuşel, Lobonţ. Dar nu voi accepta ca Gigi Becali să zică, tocmai el, cu baza lui (m)orală, că Ilie Năstase „a spus tîmpenii”. Tîmpenii în zonă prestează Stoicikov, care nu va afla niciodată cîţi euro le-am virat albanezilor în cont, după ce ne-am blătuit cu Van Basten.