Panica fanfaronilor

E bine: sîntem în plină criză a lăudăroşeniei. Nu ne plictisim. Orice s-ar spune, nu ne plictisim. Dacă am ajuns să citim că Dinamo „a produs isterie la Călăraşi” – precum Realul în turneele sale asiatice – e clar că […]

E bine: sîntem în plină criză a lăudăroşeniei. Nu ne plictisim. Orice s-ar spune, nu ne plictisim. Dacă am ajuns să citim că Dinamo „a produs isterie la Călăraşi” – precum Realul în turneele sale asiatice – e clar că nu avem de ce să căscăm, ci să batem des din gene. Dacă la Timişoara 100 de jandarmi fac un exerciţiu de simulare înfruntînd 50 de suporteri care scandează antidinamovist, e clar că trăim o perioadă interesantă.

Aş caracteriza-o aşa, alături de confratele Tudor Octavian: e vremea unui eşec în lăudăroşenie. După împlinirea unui vis – a juca în grupele Ligii Campionilor – primăvara astronomică nu coincide cu o europrimăvară fotbalistică. Steaua e out, iar Dinamo, UEFAntastică, nu e cu nimic mai fericită. Adevărul e crud: nu vom avea o finală UEFA între Steaua şi Dinamo! Oare nu ne-a trecut şi ideea asta prin cap? Nu vă mai aduceţi aminte? O performanţă bună fusese desfigurată, ca de obicei, de lăudaroşenia ancestrală. Cel mai grav este că atît Steaua, cît şi Dinamo au fost eliminate fără să ridice vreo problemă Sevillei sau Benficăi. Marii mahări ai campionatului nostru sînt, în Europa, atîta cît sînt: printre primele 40- 50 de echipe valabile. Nu-i de dispreţuit. Doar fanfaronii – şi nu-s puţini, pot fi şocaţi. Ei sînt în criză. Criza fanfaronilor se măsoară în panică. Panica fiind cel mai rău sfătuitor – după cum ne-a lasat vorba un filosof roman, de pe vremea cînd nu se ştia pe acolo de Inter sau Juve – ea creează o nouă presiune care nu prea se ştie cum să fie tratată.

Se urlă că Dinamo nu i-a putut bate pe puştii de la Poli sau de la Craiova. Se poate întîmpla oriunde… Se lasă cu scandal fiindcă Steaua a pierdut locul 2 în clasament. Faraonul fanfaron – un joc de cuvinte care se impune – ajunge să declare că e în discuţie onoarea lui personală. Nici pe vremea cînd era prim-ministru şi Milanul său o scrîntea nu o dată, nu l-am auzit pe Berlusconi declarînd asemenea enormităţi. La noi, în caz de criză a megalomaniei, altă bibliografie decît aceea a laudei de sine nu există.
Dovada cea mai recentă: Craiova face un meci excelent duminică, cu Dinamo, se simt mîna şi ochiul unui antrenor deosebit, Ştefan Stoica, acesta, după meci, e sobru şi la locul lui; apare imediat fanfaronul de serviciu – numit, cu geniul involuntar al limbii române, Mititelu – şi declară pe toate posturile că la anu’, Craiova va face instrucţie cu Steaua, Dinamo şi Rapid. Nerăbdarea în lăudăroşenie e cea mai de seamă „calitate” a şefului român. Vom da seama de acest păcat şi pe lumea ailaltă, cu precizarea – lăsată de un filosof francez care a jucat şi fotbal la viaţa lui, Albert Camus – că Judecata de Apoi are loc în fiecare zi. În fond, ca să ne liniştim după zile atît de interesante, cea mai consistentă idee rămîne aceea a lui Claudiu Niculescu, consolîndu-l pe Nicolae Dică: „Astea sînt necazurile adevărate”.