Feţele şi mutrele

Oare numai tristeţea are chip uman? Miercuri noapte, în clipele acelui buimăcitor gol al lui Riise, la 2-1 pentru Liverpool, unul din comentatori ne-a propus o idee nu mai puţin buimăcitoare: să privim feţele celor de la Barcelona! Cred că […]

Oare numai tristeţea are chip uman? Miercuri noapte, în clipele acelui buimăcitor gol al lui Riise, la 2-1 pentru Liverpool, unul din comentatori ne-a propus o idee nu mai puţin buimăcitoare: să privim feţele celor de la Barcelona! Cred că am auzit bine: priviţi faţa umană a celor de la Barca… De mult, nu mai ştiu de cînd, nu am mai fost îndemnat, într-o transmisie sportivă, să mă uit în ochii jucătorilor. Îl felicit pe comentator.

E adevărat că această idee nu a putut răsări decît prin geniul regiei, prin inspiraţia unor prim-planuri să le zic tulburătoare, de la exasperarea lui Puyol pînă la consternarea unui Ronaldinho deposedat de orice surîs. Chipul lui Valdes (foto), clătinînd din bărbie cîteva îndelungi secunde, în cele mai decente spasme ale unei nenorociri, m-a topit literalmente. Regia a mers mai departe, pînă în tribune, unde a surprins feţele unor domnişoare cît se poate de expresive în muţenia lor, privirile unor bărbaţi încremeniţi în stupoarea eşecului. Fireşte că aparatele au înregistrat rapid şi bucuria fără de margini a celor de la Liverpool, strălucirea hohotului lor de fericire. Oricît aş fi de fan al Barcelonei, am obiectivitatea de a mă întreba: oare feţele englezilor nu erau şi ele umane? Totuşi de ce nu ne mai vine să numim uman un chip fie el şi desfigurat de entuziasm? Mai mult: de ce umanul se identifică numai cu trisţetea, cu amărăciunea, cu nefericirea…? De ce nenorocitul ăsta de Valdes mi i-a adus imediat în minte pe Carlos, pe Cernea şi m-a făcut mai blînd, mai omenos faţă de aceşti „criminali” ? De ce tot ce e nenorocire ne dă mai multă însufleţire – în argumente, chiar în inujurii – decît o izbîndă care, de obicei, ne provoacă doar aiureli lirice ?

Răspunsul meu concis este acesta: faţa umană nu ne mai emoţionează fiindcă avem în jur prea multe mutre. Mutra a alungat chipul. Mutra ne-a desfigurat ochiul. Mutra ne-a urîţit vocabularul (şi nu numai în sport, ci şi în mijloacele de transport…) Mutrele insolente la orice victorie, la orice eşec. Mutrele lăudăroşilor permanenţi. Mutrele zîmbăreţilor nerozi. Mutrele încrîncenaţilor stupizi. Mutrele impertinenţilor convinşi că au întotdeauna dreptate. Mutrele mincinoşilor voioşi şi viguroşi. Mutrele celor care niciodată nu au ştiut să dea doar din cap, fără vorbe, la o durere. Mutrele compacte la orice porcărie, bonome la mica mare şmecherie. Mutrele finilor deloc fini şi ale naşilor deloc nasoi. Mutrele celor care scuipă peste noi, sentimentaliştii imbecili care mai căutam în sport frumosul şi nu ştim că azi totul e banul, nu umanul. Nu dau nume. E plină telelumea de ei. Şi nici unul nu inspiră acest îndemn: priviţi în ochi această mutră! Ar fi prea uman.