Telecomentatorii să nu mai bată cîmpii!

Sigur că – vorba aceea – putea să fie şi mai rău. Sigur că la cîte ne-au trecut prin minte, un 0-1 în minutul 89 ne dă dreptul la replica nemuritoare a bravurii româneşti: „M-au ciuruit, un fleac…”. Rednic o […]

Sigur că – vorba aceea – putea să fie şi mai rău. Sigur că la cîte ne-au trecut prin minte, un 0-1 în minutul 89 ne dă dreptul la replica nemuritoare a bravurii româneşti: „M-au ciuruit, un fleac…”. Rednic o zice în felul lui: „Ne putem califica fără probleme!”. Chiar aşa? Lobonţ, cu adevărat gloriosul, e şi mai percutant: „La fotbal se poate să iei gol şi în minutul 1!”. Claudiu duce fair-play-ul pe culmi: „Şi noi am cîştigat în ultimul minut”. Aşa e. Bravo! Şi? Dacă rămînea 0-0 analizam altfel prudenţa dinamovistă, neputinţele atacului? Cum le numeam? Perfecta organizare, maximă concentrare, meci eroic? Lucrăm tot timpul cu clişeele noastre dragi. Eu, unul, m-am săturat – văd că alţii nu – de meciuri în care o scrîntim în ultimele minute şi secunde. Am prea multă bibliografie în această direcţie şi prea puţin în cealaltă ca să fiu azi numai generos. Benfica nu a fost nici o clipă o echipă de groază. Ea a jucat într-un ritm care avantaja din plin un Dinamo fără multe meciuri în picioare, căci asta ne înfricoşa pe toţi, în frunte cu savantul Dumitru Dragomir. O, desigur, rămînem cu şanse, cu speranţe…

Speranţa mea cea mare e să nu mai avem neşansa de a auzi comentarii ca acela de miercuri. Zic prea frumos un comentariu. Am avut parte de un magazin de ştiri interne şi externe, vechi şi foarte vechi, din trecut şi uneori de pe teren, toate debitate într-un ritm torenţial mult superior meciului. Frazele erau infinit mai abundente decît fazele. Omul nu se concentra pe joc, ci pe fişierul lui din care nu lipseau palmaresele, clasamentele, transferurile, de azi, de ieri şi alaltăieri, poreclele, informaţiile demne de celebrele rubrici „Ştiaţi că…?”, exclamaţiile admirative dezvoltate imediat într-o logoree numită de obicei „a bate cîmpii”. Omul evită tenace orice tip de sobrietate. La fiecare aut, fault sau corner, era plin de veşti şi poveşti pe care nu şi le putea reprima. Trebuia să ne spună tot ce ştie ca şi cum ne-am fi născut cu toţii azi, fără să fi auzit vreodată de Eusebio sau de Vranjkovici, de acel 1-0 al lui Dinamo din urmă cu 8 ani, despre care ni s-a bătut capul de cel puţin 8 ori (exagerez: de 3 sau 4 ori). Dincolo de ciclonul informaţional, nici o idee despre ce şi cum se joacă sub ochii noştri, nici o părere precisă, consistentă – pardon, a existat una, foarte pertinentă: „Ne uităm mereu la ceas!”. Fireşte, îi dau credit omului că n-a vrut să fie plictisitor; îl asigur că a fost mai rău, şi anume: greu suportabil în volubilitatea sa potopitoare şi monotonă.

Totuşi, nu sînt atît de mînios – nici nu-mi stă în fire – ca să nu-mi exprim un dor, ceva mai mult decît o speranţă: ca Steaua şi Dinamo în meciurile lor europene să-mi lase sentimentul pe care mi l-au dat Mergea şi Tecău în Cupa Davis. Nu avem voie să-i uităm, deşi ştiu prea bine cît ne este de uşor şi cît ne doare în cot de tot ce nu-i fotbal, banală şi cioclopedică.