„Care eşti, brazilianul de bandă stîngă?”

Am rîs destul la filmele astea proaste. Nu mai e cazul. Indiferent dacă Marcelo Ribeiro de Santos va rămîne în Giuleşti ori nu, sosirea lui la aeroportul „Henri Coandă” mi s-a părut – dincolo de fotbal – o scenă de […]

Am rîs destul la filmele astea proaste. Nu mai e cazul. Indiferent dacă Marcelo Ribeiro de Santos va rămîne în Giuleşti ori nu, sosirea lui la aeroportul „Henri Coandă” mi s-a părut – dincolo de fotbal – o scenă de largă semnificaţie pentru comedia euroromânească în care ne lăfăim mai mult sau mai puţin conştienţi. E o secvenţă de mare cinema pe care nu ezit s-o recomand tinerilor scenarişti şi regizori, domnilor Răzvan Rădulescu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu, pentru filmele lor obsedate de starea mentală a naţiunii noastre.

Marţi, pe ultima pagină a Gazetei noastre, Remus Răureanu o consemna fulgerător şi simpatic în toată bogaţia hazului ei aiuritor şi azi încă mă urmăreşte ca o fază antologică dintr-un meci englezesc. Nu-mi vine s-o las. Văd „armata de ziarişti” aşteptînd cursa Paris – Bucureşti care avea la bord un mijlocaş de bandă stîngă brazilian de care nimeni, nici managerul de imagine al Rapidului, nu ştia cum arată la faţă. Se ştia doar că a jucat cîndva în Portugalia şi ultima oară (asta dacă vreţi să vă doară mintea) la Esporte Clube Noroeste din Seria C braziliană. Pasagerii încep să apară o dată cu întrebarea neaoşă: care este, mă, ăla? Se fac pariuri – O fi ăla? Nu are mutră… O fi ălălaltu’?… Nu are fizic… – şi omeneşte, româneşte, se dă strigăt: „Marcele! Marcele!” fiindcă, totuşi, cineva trebuie să întoarcă o privire, să răsucească o ceafă. Aiurea! Apare un Marcel, dar e Popescu, impresarul… iese şi Ilie Năstase, da’ de unde să ştie Ilie cu ce mijlocaş brazilian din Seria C a călătorit în avion? Deodată, „un tip brunet cu alură de fotbalist” dă din cap în semn că el e. Şi urmează: nu ştie engleza, nu o are cu spaniola, e tare şi mai ales sincer în portugheză. Despre România şi Rapid a căutat pe Internet şi nu a găsit mare lucru, habar nu are lîngă cine va juca, dar ştie de Hagi şi că în clasament sînt în vîrf trei echipe. Remus Răureanu taie bine secvenţa: „A încheiat cu un zîmbet larg şi cu muţumiri: obrigado, obrigado!”. Fine del primo tempo, cum s-ar spune şi la clinica din Bologna.

Secondo tempo în Gazeta de miercuri şi joi: Marcelo, de la aeroport, a mers la ProRapid şi a dormit pînă a doua zi; marţi s-a antrenat separat „ca să n-o păţească precum Andrey al Stelei”. Tot marţi s-a descoperit că mijlocaşul de bandă stîngă are o problemă la genunchi, nu este gravă, dar cere totuşi teste suplimentare. Tot marţi – la capătul celălalt al Europei, în Portugalia, s-a accidentat la ambele glezne Vranjikovici al lui Dinamo, cumpărat, fie şi după o entorsă, cu 600.000 de dolari. Să lucreze un blestem? Să aibă loc o globalizare a accidentărilor? Ţinînd seama că Europa se întinde de la Lisabona la Vama Veche? Gata, am (su)rîs suficient. Cine mai rîde la filmele astea proaste ăla e.