Atenţie cu ironiile, domnule profesor!

Cultura fotbalistică nu e totuşi cultură universală

Stimate prietene,

Marţi, ca de obicei, am citit cronica dumitale din Evenimentul Zilei şi am vibrat voios la entuziasmul cu care ai scris despre semifinala aceea din Cupa Ligii Franţei, dintre Reims ( […]

Cultura fotbalistică nu e totuşi cultură universală

Stimate prietene,

Marţi, ca de obicei, am citit cronica dumitale din Evenimentul Zilei şi am vibrat voios la entuziasmul cu care ai scris despre semifinala aceea din Cupa Ligii Franţei, dintre Reims ( a opta din divizia B) şi Bordeaux ( a opta în divizia A). Nu era – nici vorba! – prima oară cînd mă găseam alături de dumneata într-un avînt liric inspirat de sport – de sportul care nu se reduce la fotbalul ăsta care ne mănîncă zilele şi acum ne rupe oasele. Dacă mă gîndesc bine, de-a lungul timpului, despre Kasparov şi Lance Armstrong, despre Ronnie O’ Sullivan şi Noua Zeelandă am discutat împreună, cu fervoare puştoiască, mai mult decît despre Hortensia Papadat-Bengescu. Sîntem amîndoi printre cei cîţiva scriitori cărora nu le e jenă, la o vîrstă matură şi vulnerabilă, să deplîngă un ofsaid inexistent sau un penalty inventat din nimic.

Ca atare, îţi scriu azi, pentru a-ţi face o fraternă imputare; ai în cronică o paranteză la care, cum s-ar zice, m-am autosesizat. Ajungînd la evocarea gloriosului Just Fontaine din echipa de aur a Reims-ului de altă dată, te întrerupi pentru a întreba ironic: „Nu ştiţi cine a fost Fontaine? Iertaţi-mă, am uitat ce vîrstă aveţi! Să vă spun… ” şi urmează o rapidă evocare a celui care „era geniul vremii”, chiar dacă Franţa pierdea, în Mondialul din ’58, semifinala cu Brazilia. Se înţelege lesne cine este ţinta acestei ironii: tinerimea fotbalistică de azi aflată la o vîrstă care nu le permite să ştie cine a fost Fontaine, consacrat pentru veşnicie, golgeterul absolut al Mondialelor, cu 13 goluri într-un turneu final.

O clipă am vrut să-ţi dau deplină dreptate; şi pe mine mă irită generaţia asta care e convinsă că istoria fotbalului începe cu Hagi, la noi, cu Zidane „la ei”, despre Cruyff sau şi mai în adînc despre Facchetti şi Corso, despre Baratki sau Apolzan ştiindu-se tot mai vag ori deloc. Mă irită, dar mă sucesc, după o expresie a zilei. Şi mă uit, în primul rînd la mine: în adolescenţa mea îi aveam ca idoli pe Petchovski şi Bazil Marian… Cînd a venit Puskas la Bucureşti, în 1948, am rămas bujbe, dar tata îmi zicea că nimeni nu se compară cu Dobay. În 1958 am văzut la televizor (în al doilea an de TV la noi… ) finala dintre Brazilia şi Suedia, mi-a fost clar în faţa lui Pele şi Garincha că sînt un incult. Dumneata, în adolescenţă, ştiai deja că Fontaine e geniul vremii? De unde? Din Sportul popular? Din telegramele Agerpress sau TASS? Există desigur cultură fotbalistică, dar orice s-ar spune, ea nu e de tip universitar. Pe unul care nu ştie „importanţa lui Just Fontaine” nu o să-l pici ca pe unul care nu ştie ce e cu natura la Sadoveanu. Acestor tineri microbişti nu le putem cere decît să pună mîna şi ochii pe o casetă cu meciuri de altădată. La care ar putea să rîdă şi ei de noi: „Ce Mondial e ăla în care unul marchează 13 goluri? Lasă-ne, domn’ profesor, în durerea noastră de inculţi!” Sînt foarte ironici, sînt duri, confratele meu….

Cu afecţiune, al dumitale…
Radu Cosaşu