Cannavaro cînd există Henry?

Felicitările mele pentru întrebarea lui Mihai Mironică. Trăim printre întrebări: de ce, mă rog, să fie presiune doar pe Răzvan şi pe Mourinho nu? De ce ar fi Abramovici mai calm decît Copos? Fiindcă are mai mulţi bani? De cînd […]

Felicitările mele pentru întrebarea lui Mihai Mironică. Trăim printre întrebări: de ce, mă rog, să fie presiune doar pe Răzvan şi pe Mourinho nu? De ce ar fi Abramovici mai calm decît Copos? Fiindcă are mai mulţi bani? De cînd banii aduc liniştea în fotbal? Şi de ce Becali nu i-ar cere lui Oli ca Steaua să joace altfel cu Dică sau fără Dică? Ce, Oli dă banii? Acesta e un şir de întrebări bune. Nici una nu se compară însă cu cea formulată sîmbătă de Mihai Mironică în timpul transmisiei unui Liverpool – Arsenal de mai mare dragul. La 3-1 pentru Arsenal, după o splendoare în iarbă a lui Thiery Henry, Mihai Mironică a întrebat admirabil de exact: „cum să fie Cannavaro jucătorul anului cînd exista Henry?”

Îl felicit sincer, cu toată ardoarea revoltei mele anti-Cannavaro! Adaug imediat că Arsenalul a condus la pauză cu 2-0, după două goluri demne de Ronaldhino marcate de Rosicky: unul preluat cu un fin balans la o centrare de la Hleb, al doilea, un şut din 16, pe un spaţiu de cîtiva centimentri între doi piloni fisuraţi. Staţi, că nu e gata. Peste 3 zile, marţi, cînd cică sînt 3 ceasuri rele, am avut o oră şi jumătate de curată frenezie, tot acolo, tot cu ei, de data asta în Cupa Ligii, dar la ei parcă nu contează în ce competiţie joacă, numai fotbal să fie… Recunosc, eram convins – ca miticist român – că va fi ori un fel de blat, ori un non-combat în favoarea lui Liverpool. Ce să le mai demonstreze, după 3-1 sîmbătă? Aiurea! A fost şi mai şi. La pauză nu a fost 2-0, ci 4-1, fără Henry, fără Rosicky, fără Hleb, dar cu Hyppia şi Dudek depăşiţi de evenimente plus nişte tuşieri aflaţi ei înşişi în ofsaid. Nu a plecat nimeni acasă: la 1-4, fanii aşteptau miracolul de la Istanbul. Şi urmează povestea: Batista ratează un „11”, Dudek scoate şi lumea îl aclamă, dar „bestia” face 5-1 dintr-un şut de la „25”! Buf! Gerrard există şi e 2-5, delir, ce, nu avem pe tabelă loc pentru un 5-5? Ba da, Hyppia, nenorocitul din prima repriză, are puterea unui „cap” la un corner clasic şi e 3-5 în minutul 80. Supradelir! În 10 minute se poate ajunge şi la 6-5, nu? Nu. În plin asediu, un puşti al lui Wenger găseşte o pasă de peste 40 de metri către Alladiere (ăsta cine mai e?), băiatul face o cursă de la centru pînă la capătul lumii şi îi centrează lui Batista, care e acolo unde trebuie pentru 6-3!

Vorba lui nea Efimache Ionescu la asemenea scoruri: „Şi cînd ne dau setul doi?” Mie, unuia, nu-mi mai trebuie nimic pentru multă vreme de aici înainte. Pot să spun doar că băieţii ăştia de la Arsenal m-au clătinat în amorul meu pentru Manchesterul lui Giggs, atît de mult m-au entuziasmat. Îmi vine să cînt, parafrazînd imnul lui Liverpool: „nu, nu eşti singurul care iubeşte fotbalul ăsta englezesc” în care oricum ţi-ar arăta pielea şi de oriunde ai veni, joci englezeşte! Şi o ultimă întrebare: ce să caute la o (a)dică vreun fotbalist român, azi, printre englezi?