„Copiii aceştia…”

Oricîte chefuri punem deja la cale pentru Sfintele Sărbători nu am chef să trec cu vederea ce s-a întîmplat la Londra cu Dinamo, cu „aceşti copii…”, cum îi numea domnul Turcu, un prematur Moş Crăciun. Copii… – toţi aceşti domni […]

Oricîte chefuri punem deja la cale pentru Sfintele Sărbători nu am chef să trec cu vederea ce s-a întîmplat la Londra cu Dinamo, cu „aceşti copii…”, cum îi numea domnul Turcu, un prematur Moş Crăciun. Copii… – toţi aceşti domni campioni ai sezonului de toamnă? Copii… – aceşti cîini imbatabili? Nu ştiu cine e mai copil, domnul Turcu, care îi plăteşte sau…? Şi ce fel de copii? Că şi copiii sînt de multe feluri, unii de neiertat. Mai bine îmi rup vîrful creionului decît să scriu ce adjective îmi trec prin minte. Cică le-ar fi lipsit determinarea… Care determinare, cînd Tottenham juca fotbal şi ei nu ştiau cum îi cheamă şi ce se întîmplă? Nu exista nici o enigmă, era simplu ca la grădiniţă: londonezii alergau prea repede şi erau prea tari în orice duel, în toate compartimentele. Un 6-0 nu ar fi fost exagerat. Cică i-ar fi dezechilibrat meciul cu Pandurii. Cică nu trebuia să se chefuiască după meciul cu Pandurii… Cică trebuie să-i înţelegem, nu mai aveau de ce să se „omoare”, se încheia un sezon indiscutabil glorios. Întrebarea este dacă aceşti copii ştiu ce înseamnă gloria? Dacă ea mai înseamnă ceva pentru conştiinţa lor? Cred ca gloria se reduce la ei la a-i ridiculiza pe cei de la Steaua şi de la Rapid. E o glorie derizorie, penibilă, inutilă în Europa. Nu e inutilă şi severitatea mea, acum la sfîrşit de an, în sfîrîit de telefoane vesele şi obsedate de ultimele pregătiri? Nu e deplasată această obsesie a unui meci pe care copiii aceştia inocenţi au decis să-l uite? Hai să-l dăm uitării… Nu o pot face.

De ani şi ani de zile, mă oftică – da, acesta e cuvîntul – nonşalanţa cu care fotbaliştii noştri pot face praf o performanţă, oricît de mică, dar o performanţă, totuşi. Fleoşcul după cîteva succese, contraperformanţa, cum îi zice savant, e aproape o datină la noi. Numai apropierea Sărbătorilor mă împiedică  să-i spun pe numele adevărat şi să nu înşir exemple zguduitoare. Acreala mea – nici un Crăciun sau Revelion fară o acritură în meniu! – mă trimite la cea mai valabilă idee emisă înainte de meciul de la Londra. Ea aparţine unui specialist pe care de cîteva ori înainte de ’89 l-am consacrat drept cel mai bun fotbalist român: Cornel Dinu (foto). Oricîte obiecţii am la unele pulsaţii ale sale, îl citesc întotdeauna atent. Înainte de catastrofa de la Londra, dar şi după aceea, a fost ignorată această vorbă a lui care azi îmi sună mai tare decît toţi clopoţeii de pe la uşi, ferestre şi sănii: „Jucătorii trebuie mîngîiaţi doar în somn, fiindcă istoriile se pot schimba peste noapte”… Oho, ori că se pot schimba… Somn usor!