E cazul să nu ne prostim

Fără să atentez la plăcerea domnului Florin Călinescu de a se socoti singurul român care nu s-a ambalat după meciul de la Kiev, îmi permit să-i pun la dispoziţie colecţia Gazetei noastre, unde va găsi imediat după acel 4-1, un […]

Fără să atentez la plăcerea domnului Florin Călinescu de a se socoti singurul român care nu s-a ambalat după meciul de la Kiev, îmi permit să-i pun la dispoziţie colecţia Gazetei noastre, unde va găsi imediat după acel 4-1, un articol care cerea chiar din titlu: „Să nu înnebunim”. O fac nu din vanitate – din ce în ce mai searbadă printre megalomaniile la zi – ci din rigoare în informaţie. Aceeaşi rigoare mă sileşte să titrez azi: Să nu ne prostim! Dacă după ce am văzut la faţă Realul din Madrid şi Realul din Lyon nebunia ne-a mai trecut, azi, cînd Steaua s-a calificat bubuitor în Divizia B europeană, la locul ei firesc, a nu ne prosti e la fel de presant. Pentru cei îngroziţi de acest verb greu acceptabil într-o ţară în care, cum se zice, pot  fi doar mai frumos nu mai deştept decît ceilalţi, sînt gata să reformulez: să nu ne mediocrizăm.

Nimic nu e mai greu de sesizat decît mediocritatea, în general şi cu apăsare particulară în fotbal. Pentru a nu mă pierde în teorii despre bine şi rău („Aoleu!”, cum s-a exprimat domnul Pleşu cînd domnul Liiceanu i-a propus o asemenea enormă problemă), apelez la cel mai recent exemplu apărut la cîteva minute după acel „magnific, magic, istoric” 1-1 care ne va ţine de cald pînă la primăvară. Preşedintele Ligii, deci nu oricine, domnul Dragomir, ieşind din arenă, a spus-o cu calmul său efervescent: „Meciul nu mi-a plăcut, mi-a plăcut rezultatul, restul nu are importanţă, oricum nimeni nu-şi va aduce aminte decît scorul”. E una din banalităţile de largă popularitate cu care nimerim exact în miezul gîndirii mediocru mulţumite. Fără a fi cîrcotaş, dar nici fan Mironică cel fără frică de exagerări, nu mai sunt dispus s-o înghit, tocmai fiindcă am memorie şi ştiu cîte rele ne-a adus logica asta. Cum să n-aibă importanţă jocul? Cum să nu-ţi pese că meciul nu ţi-a plăcut? Cum să nu conteze decît scorul? Cum să n-aibă importanţă un scor viciat de arbitraj? Adică nu uităm o viaţă întreagă că la Oslo ne-a furat Michel – şi e posibil ca nici nepoţelul domnului Dragomir să n-o uite – şi acum rîdem cu gura plină, indecent satisfăcuţi că cehul a compensat porcăria slovacului… Vorba, şi ea memorabilă, a lui Gigi Becali: „Arbitrii au fost foarte buni şi au cam ţinut puţin cu noi…”.

M-aş bucura dacă intrarea în primăvara paradisiacă ne-ar face să renunţăm la acest patriotism antijoc şi proscor. După cum cam văd nu se poate: „Şi ce vrei, domne? Aşa e în toată lumea!” „Păi, de-asta lumea arată aşa cum arată.” „Aha, eşti pe stînga!” „Nu, dom’le, sînt pentru stîngul lui Dică!”.