Ion Cupen. Fotografie mișcată

Ani de zile, marele jurnalist a ținut o rubrică intitulată „Fotografii mişcate”,  în care creiona portrete ale diverselor personaje.

Azi, 23 mai, se împlinește un an de la moartea sa. Îmi permit o ”Fotografie mișcată” a maestrului Johnny Cupen însuși.

Privea mereu textul pe deasupra ochelarilor cu ramă groasă, îl buchisea și-i migălea literele minuscule, făcea sute de tăieturi, adăuga cuvinte pe deasupra cuvintelor și nu se relaxa decît atunci cînd îi plăcea cum sună. Articolele sale aveau o muzică pe care probabil că el, aplecat asupra foii, cu pixul frămîntat între palmele mereu transpirate, o auzea în minte și nu punea punct decît atunci cînd era convins că nu mai există nici un falset. Cel mai talentat și mai melodios jurnalist al generației sale era, de fapt, un truditor. Transpira asupra rîndurilor, adăuga sudoare cuvintelor. Scria încet, migălit, apoi recitea de multe ori, inclusiv a doua zi, în ziar, în formă tipărită. Abia atunci, în plumb, muzica vorbelor sale căpăta contur definitiv.

Părea mereu să aibă un cui împotriva echipelor bucureștene. Nu vibra la Dinamo și Steaua, de la Rapid iubea mai mult personajele (Bazil Marian și Valentin Stănescu îi fuseseră buni prieteni) decît clubul, părea conectat cumva la suferințele Progresului, doar se născuse și copilărise în coasta Cotroceniului, către şoseaua Panduri. Iubea însă necondiționat Provincia, UTA, U Cluj, Craiova, Argeșul lui Dobrin se înghesuiau în inima lui și-și primeau binecuvîntarea prin rîndurile sale.

Se mișca la fel de firesc dincolo de tușa văruită a terenului de fotbal. Scria cu ușurință, cu talent și cu subiect și predicat despre handbal, rugby, gimnastică, volei, avea prieteni foști luptători și canotori, sporturi pe care le practicase în adolescenţă la Tînărul Dinamovist și care-i dăltuiseră umeri și brațe pentru care astăzi corporatiștii petrec sute de ore la sală. Sigur că anii, înclinațiile gurmande și savoarea unui șpriț lung îi sculptaseră în sens invers abdomenul, dar pe orice arenă pășea, o făcea cu aerul doct al celui care știe toate tainele sportului respectiv
Graseiat și distins, Johnny Cupen nu ezita să se scuture de aerul aristocratic și să vorbească frust și neacademic, ori de cîte ori îl enerva ceva. Și îl enervau atitudinile false, arbitrajele proaste, violența, incorectitudinea, dar mai ales violența față de animale. N-a ezitat să-și încheie unul dintre ultimele texte cu un „Hai, sictir!” adresat public unui prieten de-o viață care chemase hingherii să strîngă cîinii pripășiți la o bază sportivă.

Și mai avea un dar. Acela de a încuraja tinerii jurnaliști, de a-i lua sub aripa sa, de a-i îndemna să scrie cît mai mult, de a-i corecta și de a nu le pretinde apoi nici fărîmă de recunoștință publică. Mulți dintre ei, adică dintre noi, l-am suit exact acum un an într-un povîrniș al cimitirului Mărcuța și l-am lăsat acolo, promițîndu-i că mai trecem pe la el. Și, din păcate, n-am mai trecut.